Piața Monetară

1.1. Rolul monedei in economie

Moneda este orice mijloc de plată în general acceptat în orice tranzacţie şi de toţi participanţii într-un spaţiu economic şi într-un timp istoric, având o lichiditate perfectă. Moneda îndeplineşte în mod tradiţional trei funcţii: intermediar al schimburilor, etalon de măsură a valorilor, rezervă (acumulare) de valoare.

• Ca intermediar al schimburilor, moneda descompune trocul în două operaţii succesive: vânzarea şi cumpărarea; moneda este deci un bun particular, de largă recunoaştere şi acceptabilitate, destinat să faciliteze schimburile de bunuri şi de factori de producţie.

• Ca etalon de măsură a valorilor, moneda constituie o unitate de calcul care permite măsurarea şi compararea valorii unor bunuri diferite prin intermediul preţurilor.

• Îndeplinind şi o funcţie de rezervă de valoare, moneda poate fi conservată (stocată), constituind un simbol al avuţiei.

Spre deosebire de alte forme de patrimoniu, cum ar fi activele financiare (acţiuni, obligaţiuni…) sau activele fizice (imobile, aur…), activele monetare au avantajul lichidităţii perfecte, al transformării imediate în orice bun, în orice plasament.

Moneda propriu-zisă (lichidă) se prezintă astăzi sub două forme principale:

a) moneda manuală (numerar) reprezintă cam 10% – 25% din totalul masei monetare în ţările dezvoltate; se numeşte aşa pentru că are o existenţă fizică (tangibilă) şi există sub formă de: monedă divizionară (moneda metalică, banii mărunţi care circulă mai des şi se „uzează” mai repede, fiind confecţionaţi dintr-un material mai rezistent) şi monedă fiduciară (bilete de bancă cu valoare simbolică, dar cu acceptabilitate şi recunoaştere generală), care nu are decât o valoare simbolică, circulând pe bază de încredere;

b) moneda scripturală (banii de cont), care reprezintă între 75% şi 90% din totalul formelor de monedă propriu-zisă şi care, la rândul ei, este formată din instrumente de decontare, cum ar fi: viramentul, cecul, moneda magnetică (electronică), respectiv cartea de credit.

Cantitatea de monedă existentă în circulaţie şi structura masei monetare prezintă o mare importanţă pentru funcţionarea unei economii. Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agenţii economici nonfinanciari dintr-o ţară la un moment dat (monedă stoc) sau într-o anumită perioadă de timp (monedă flux).

Punând în relaţie masa monetară (M), viteza de rotaţie (V), nivelul preţurilor (P) şi volumul tranzacţiilor (Q), obţinem ecuaţia (lui Fischer): M = sau MV = PQ

În economiile moderne, masa monetară are două componente distincte:

- activele monetare, respectiv disponibilităţile monetare propriu-zise (bani cash) se caracterizează printr-o lichiditate perfectă.;

- disponibilităţile semimonetare sunt formate din activele nemonetare (adică economisirea) care pot fi transformate mai mult sau mai puţin rapid, cu costuri mai mari sau mai mici, în mijloace de plată.

În ultimele decenii, s-au produs modificări substanţiale în structura masei monetare, crescând ponderea componentei semimonetare. Aşa se face că, în limbajul de specialitate, termenul de masă monetară este înlocuit cu cel de agregat monetar.

Un agregat monetar desemnează o structură distinctă a masei monetare şi cvasimonetare, structură autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit anumite instrumente de plăţi, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

Agregatele monetare sunt clasificate în funcţie de gradul lor de lichiditate crescândă şi se includ unele în altele în mod logic. În ţara noastră, masa monetară în sens larg este formată din masa monetară în sens restrâns şi cvasimonedă (economii ale populaţiei, depozite în lei la termen şi condiţionate, depozite în valută ale rezidenţilor).

Puterea de cumpărare a banilor reprezintă cantitatea de bunuri care poate fi cumpărată cu o unitate monetară sau cu o anumită sumă de bani. Dacă ne referim la puterea de cumpărare pe plan intern, ea poate fi interpretă sub trei forme.

• Puterea de cumpărare a unei unităţi monetare (leu, euro, dolar…) reprezintă cantitatea dintr-un bun care poate fi cumpărată cu o unitate monetară (leu, euro, dolar…), adică inversul preţurilor: Pcum = 1/P sau Pcum = Q/VM, ştiind că MV = PQ;

• Puterea de cumpărare a veniturilor menajelor, a salariilor în special, care nu este altceva decât salariul real, aşa cum s-a văzut într-un capitol precedent: SR = SN/P;

• Puterea de cumpărare a masei monetare exprimă cantitatea totală de bunuri şi servicii (Q) care poate fi procurată cu întreaga masă monetară existentă în circulaţie (M) la dispoziţia tuturor agenţilor nonfinanciari; în fapt este masa monetară reală, adică este masa monetară nominală corectată cu evoluţia preţurilor (P): PcM = M/P. În acest capitol, ca şi în cel despre inflaţie, prezintă un mai mare interes această formă, masa monetară fiind o mărime macroeconomică.

Puterea de cumpărare externă este utilizată pentru determinarea cursului valutar, care poate fi definit ca fiind preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă (valută), cu care se compară valoric.

1.2. Băncile şi oferta de monedă

Creşterea rolului monedei în economiile moderne amplifică şi importanţa pieţei monetare în ansamblul pieţelor. Piaţa monetară este locul de întâlnire şi confruntare dintre cererea şi oferta de monedă, care se ajustează la un anumit preţ specific (rata dobânzii). Deşi obiectul tranzacţiei este omogen, piaţa monetară este o piaţă imperfectă, puternic reglementată şi dominată de un număr redus de ofertanţi (piaţă de oligopol).

Finanţarea economiei se poate realiza pe seama resurselor de economisire (autofinanţare, împrumuturi) sau pe seama resurselor monetare, adică printr-o creare de monedă. Intermediari între împrumutători şi împrumutaţi, băncile joacă un rol major în crearea de monedă. Creaţia monetară rezultă din trei operaţiuni principale: acordarea de credite întreprinderilor sau particularilor, avansurile acordate statului şi cumpărările de devize străine. În mod invers, rambursarea de credite, de avansuri acordate Trezoreriei sau vânzarea de devize de către bănci provoacă o reducere (distrugere) de monedă. Operaţiunile de credit formează principala sursă de monetizare. Aceasta poate lua forma de creare de monedă scripturală şi de emisiune de bilete de bancă.

Băncile comerciale oferă (creează) moneda scripturală prin activitatea lor de intermediere, dublată de o activitate de transformare. Ele aspiră economiile împrumutătorilor, care îşi încredinţează resursele în general pe perioade mai scurte, pentru a furniza mijloace de finanţare împrumutaţilor, care se îndatorează îndeosebi pe termen mediu şi lung. Printr-un simplu joc scriptic (astăzi semnalele scriptice devin simple semnale electronice) sau prin transformarea bancară (utilizarea resurselor pe termen scurt pentru a finanţa credite pe termen mediu şi lung), o bancă poate produce monedă.

Oferta de monedă este asigurată şi de Banca Naţională, singura care poate emite bilete de bancă, respectiv:

• banca centrală emite bilete pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului:

• banca centrală sporeşte masa monetară şi atunci când cumpără valută obţinută de agenţii economici din exporturi;

• banca centrală este în măsură să controleze şi să influenţeze lichiditatea bancară a băncilor comerciale, prin operaţiile de refinanţare, rezervele obligatorii şi rata de rescont.