Piața serviciilor de telecomunicații

Începutul activităţii de cercetare poate fi considerat anul 1955, an în care a fost înfiinţat LCT (Laboratorul de Cercetări de Telecomunicaţii) în cadrul Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor M.P.Tc.).

La rândul său, naşterea LCT coincide cu darea în funcţiune a primei staţii de Tv din România, staţie experimentală construită de specialiştii LCT. Numele propriu care trebuie asociat acestui eveniment este Prof. Alexandru Spătaru. LCT a avut la început două domenii de activitate: Radio-TV şi Telefonia. Ulterior a luat naştere şi un sector pentru activităţi poştale. În decursul timpului LCT a avut diverse denumiri: I.C.T.Tc; I.C.P.T.Tc., iar după 1990 C.N.S.C.C. şi I.N.S.C.C.

De menţionat că, deşi LCT a funcţionat în coordonarea MPTc - minister cu specific de exploatare şi oferire de servicii, Sectorul de Cercetare şi-a propus să aibă şi preocupări puternic tehnologice, respectiv de elaborare de echipamente de Tc, care să fie apoi introduse în fabricaţie de serie.

Deschiderea manifestată după anul 1990, s-a resimţit în mod deosebit în domeniul telecomunicaţiilor, unde tehnologiile pe plan internaţional evoluează rapid, iar producţia de echipamente şi aparatură, precum şi furnizarea de sisteme complexe, se asigură, în general de către concerne puternice, fie direct, fie prin companii asociate.

Astfel, zona unde cercetarea naţională tehnologică de echipamente, putea juca un rol activ, a fost aceea a sistemelor dedicate şi specifice unor aplicaţii, ce urmau a fi asigurate prin concepţia proprie şi producţie relativ limitată, în condiţii competitive.

Aceasta a fost preocuparea pe care cu preponderenţă, a abordat-o Institutul de Cercetări pentru Echipamente de Telecomunicaţii - PROCETEL, urmând ca C/I.N.S.C.C., Institut Naţional de Cercetare-Dezvoltare în domeniul Comunicaţiilor, să se implice cu precădere în studii şi cercetării de sisteme şi servicii de telecomunicaţii în elaborarea de normative tehnice, metodologii şi proceduri de test, precum şi de studii de sistem privind introducerea noilor servicii de telecomunicaţii şi utilizarea optimă a resurselor naturale limitate, respectiv spectrul radioelectric şi sistemul de numerotare.

Comunicaţiile reprezintă astăzi pentru România, ca şi pentru majoritatea statelor lumii, un sector strategic al economiei naţionale. Amploarea investiţiilor atrase, expansiunea rapidă şi mai ales capacitatea de a induce un efect multiplicativ de creştere economică, prin potenţialul deosebit de stimulare a dezvoltării altor sectoare au transformat în ultimii douăzeci de ani comunicaţiile într-unul din cele mai importante motoare ale economiei, atât la nivelul fiecăruia dintre statele lumii, cât şi la nivel global.

Promovarea intereselor utilizatorilor finali reprezintă un obiectiv specific de importanţă majoră al strategiei de dezvoltare a sectorului comunicaţiilor. Instrumentele la care statul trebuie să recurgă pentru atingerea acestui obiectiv sunt multiple şi complexe, mergând de la impunerea unor obligaţii de transparenţă menite să ajute utilizatorii finali în luarea unei decizii informate până la protejarea acestora în relaţia cu furnizorii prin mecanismele de soluţionare a litigiilor, administrate de autoritatea de reglementare. Totodată, statul trebuie să vegheze la implementarea unor sisteme adecvate de apărare a dreptului la viaţă privată în acest sector, în vederea combaterii ameninţărilor specifice, inerente utilizării noilor tehnologii de comunicaţie, precum şi la asigurarea integrităţii şi securităţii reţelelor publice de comunicaţii electronice. De asemenea, promovarea intereselor specifice ale utilizatorilor cu nevoi sociale speciale trebuie să constituie o prioritate, în spiritul politicilor europene de promovare a incluziunii sociale.

În centrul oricărui program de acţiuni destinat promovării intereselor utilizatorilor finali trebuie să se afle însă definirea şi implementarea unei politici şi strategii de serviciu universal eficiente şi coerente. Accesul la un set minim de servicii de comunicaţii electronice este considerat un drept fundamental al cetăţenilor, esenţial pentru integrarea acestora în comunitate şi, în sens mai larg, în societatea informaţională. Serviciile de comunicaţii electronice depăşesc latura personală şi de afaceri a comunicării, constituind un instrument esenţial pentru furnizarea către public a tuturor tipurilor de informaţii, bunuri şi servicii, atât de către administraţia publică (servicii sociale, de învăţământ sau medicale, de exemplu), cât şi de către sectorul privat (serviciile societăţii informaţionale). Cei care nu au acces la servicii de comunicaţii electronice riscă să fie marginalizaţi în societatea secolului XXI.