Politică agrară comună

Realizarea obiectivelor Comunitatii Economice Europene si apoi a Pietei interne Unice au facut ca alaturi de piata comuna sa apara si necesitatea unor politici commune. Dintre acestea, trei politici commune constituie axul central al pietei commune, respective politica agricola, politica comerciala si politica in domeniul concurentei.

Ce este Politica Agricola Comuna

Politica Agricola Comuna (PAC) este politica europeana care beneficiaza de cea mai mare cota din bugetul Uniunii Europene si este strategia care a pus Europa pe propriile picioare dupa cel de-al doilea razboi mondial. Nu numai cota bugetara face PAC una dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene, ci si numarul mare de oameni si vastul teritoriu carora se adreseaza în mod direct.

PAC este, de asemenea, una dintre politicile europene pentru care cea mai mare parte din suveranitate este transferata la nivelul UE. Aceasta înseamna ca actorii institutionali implicati în gestionarea PAC sunt Comisia Europeana, Parlamentul European si Consiliul UE pentru Agricultura si Pescuit. Puterea legislativa ramâne la nivelul Consiliului, dar deciziile în ceea ce priveste PAC se iau cu majoritate calificata.

Politica Agricola Comuna a fost definite prin Tratatul de la Roma (din 1957) si este cea mai veche dintre politicile comunitare, fiind lansata efectiv in 1961. PAC trebuia sa redea statelor europene independenta economica dupa al doilea razboi mondial. Tocmai de aceea, la început, PAC lega direct subventionarea activitatilor agricole de cantitatea produsa. În anii ’80, Uniunea Europeana avea deja surplusuri prea costisitoare în productia agricola. Uniunea Europeana a reformat PAC, mutând atentia de la cantitate la calitatea productiei.

De asemenea, pachetul de reforma Agenda 2000 a introdus în PAC o atentie sporita pentru dezvoltarea rurala. În 1999 a fost introdusa în PAC o noua dimensiune: Politica de Dezvoltare Rurala (PDR). PDR este construita pe principiul multifunctionalitatii agriculturii. Recunoscând importanta dezvoltarii armonioase a zonelor rurale (80% din teritoriul Uniunii Europene), PDR pune accent pe îmbunatatirea competitivitatii, asigurarea respectarii normelor de mediu, diversificarea activitatilor economice din mediul rural si conservarea traditiilor mostenite. În 2006 spre exemplu, 10% din bugetul UE (prin banii destinati PAC) au fost utilizati pentru dezvoltare rurala.

Politica agricola comuna se bazeaza pe 3 principii:

- Unicitatea pietei care inseamna ca la nivel comunitar se constituie o singura piata agricola in cadrul careia produsele circula liber, iar preturile sunt unice (din anul 1968);

- Preferinta comunitara care consta in favorizarea (prin diferite mecanisme: tariful vamal comun, impunerea de taxe de import, subventionarea exporturilor) produselor agricole comunitare fata de cele importate din terte tari;

- Solidaritatea financiara care presupune ca fiecare stat membru contribuie la bugetul comunitar, si implicit la bugetul agricol reprezentat de Fondul European de Orientare si Garantii Agricole (FEOGA).

PAC functioneaza în jurul a doi piloni principali - cel al Organizatiilor Comune de Piata (COM) si cel al dezvoltarii rurale.

PAC este finantata din Fondul European pentru Orientare si Garantare Agricola (FEOGA) înfiintat în 1962, care este împartit în doua structuri. Prima este sectiunea Orientare, un fond structural care finanteaza masuri de dezvoltare rurala, scheme de eco-agricultura, investitii în modernizarea exploatatiilor agricole, activitati de prelucrare-comercializare a produselor, stimularea dezvoltarii ocupatiilor alternative pentru locuitorii zonelor rurale (e.g. agro-turism).

Cea de-a doua parte a FEOGA este sectiunea Garantare – cea mai importanta pentru PAC deoarece finanteaza cheltuielile cu Organizatiile Comune de Piata (COM), baza functionarii politicii. COM-urile sunt masurile comune de reglementare pe piata unica europeana pentru fiecare produs agricol.

FEOGA este ilustrarea principiului de solidaritate financiara care sta la baza constructiei europene – masurile comune sunt finantate în comun. Cu alte cuvinte, toate statele membre contribuie la FEOGA desi unele dintre ele – cele care au un sector agricol mai dezvoltat – beneficiaza mai mult de pe urma acestui fond. Spre exemplu, daca Marea Britanie sau Olanda contribuie mai mult la FEOGA decât beneficiaza de subventii pentru agricultura, Franta si Spania primesc subventii mai mari decât sumele cu care contribuie la fond.