Politică agricolă comună

Faptul ca resursele solului sunt nemarginite sau cel putin sunt sursa hrana a omenirii a determinat luarea unor decizii si crearea unor politici care sa maximizeze productia de bunuri agricole.

PAC a fost politica comuna cea mai importanta si unul din elementele esentiale ale sistemului institutional al Uniunii Europene. Obiectivele sale sunt stabilite in articolul 39 al Tratatului de la Roma: cresterea productivitatii, garantarea unui nivel de viata echitabil populatiei din agricultura, stabilizarea pietelor, garantarea securitatii aprovizionarilor, asigurarea consumatorului cu provizii la preturi rationale. Acest articol recunoaste necesitatea de a tine cont de structura sociala a agriculturii si de inegalitatile structurale si naturale dintre diferite regiuni agrare, la fel ca si interesul in a efectua in mod gradual adaptarile oportune.

Aceasta politica agricola comuna este foarte sensibila si trebuie adaptata fiecarei tari integrate, deoarece situatiile sunt foarte variate. Anul in care aceasta a fost adoptata a fost in 1962, scopul sau fiind de a pastra preturile agricole inalte si stabile. Toate tarile membre fondatoare ale UE incercau sa mentina stabile preturile agricole, singura diferenta era faptul ca nivelul la care acestea erau mentinute nu era acelasi. In anul in care a fost adoptata, UE era importator net pentru cea mai mare parte a produselor agricole. In luna aprilie a fiecarui an Consiliul de Ministri se intalneste pentru a fixa preturile pentru recolata acelui an, se stabileste pretul tinta, pretul de interventie, inferior pretului tinta.

Politica agricola comuna are ca scop dezvoltarea unui sistem agricol care sa asigure stabilizarea pietelor si asigurarea aprovizionarii la preturi rezonabile a consumatorilor. Pentru realizarea acestor obiective s-a constituit un sistem complex de reguli si mecanisme care reglementeaza productia, procesarea si comertul cu produse agricole. Aproximativ 90% din productia agricola din statele membre ale Uniunii Europene este reglementata in cadrul asa-numitor "organizatii comune de piata".

Efectele PAC au fost: cresterea veniturilor fermierilor prin furnizarea unor bugeturi spre ferme, acestia producand mai mult, iar Europa nu mai depindea de alimente importate; veniturile au crescut. Cu timpul Europa nu a mai fost nevoita sa importe alimente deoarece productia proprie era suficienta ajungandu-se chiar la supraproductie de alimente, pasul urmator fiind exportul de alimente la preturi de dumping, oferta de alimente fiind mult mai mare decat consumul in interiorul Uniunii. Datorita faptului ca celelalte tari exportatoare de alimente au avut obiectii la preturile de dumping folosite de UE, in 1992 a intrat in vigoare o reforma a acestei politici.

Dupa 1994, desi veniturile fermierilor erau satisfacatoare, interesul pentru agricultura scade, fermierii preferand munci neagricole. Metoda aplicata pentru salvarea sectorului agricol a fost industrializarea activitatii fermelor, cu toate consecintele sale asupra mediului, ce contravine celorlalte politici de reducere a poluarii mediului. In anul 2000 Curtea de Audit a UE a adus grave critici impactului Politicii Agricole Comune asupra mediului si a calitatii unor produse, datorita faptului ca, pentru producerea unui numar mare de alimente s-au folosit foarte multe produse chimice care au daunat mediului inconjurator. In acest an dupa un larg set de negocieri cu intreaga lume (runda Uruguay) s-au luat o multime de decizii, dintre care: s-au fixat taxe standard, sa nu fie variabile, s-a redus sprijinul intern.