Politică de dividend

Definirea dividendului şi a politicii de dividend

Dividendul = reprezintă remuneraţia pentru deţinerea unei acţiuni în decurs de un an şi este singura formă de participare a acţionarilor la repartizarea profiturilor firmei.

Politica de dividend = se materializează în opţiunea unei firme de a distribui sau a nu distribui dividende, în anumite exerciţii finanicare, de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a cuantumului dividendelor, precum şi de folosire a diverselor surse pentru plata efectivă a dividendelor.

Opţiunea conducerii firmei între reinvestirea parţială sau integrală a profitului net al acţionarilor şi/sau distribuirea parţială sau totală a acestuia sub formă de dividende defineşte politica de dividend.

Alegerea uneia sau alteia dintre alternative, ori a unei combinaţii dintre ele, este guvernată de aceeaşi cerinţă majoră a finanţelor: maximizarea valorii firmei.

Impactul fiscalităţii conduce la “efectul de clientelă”, adică: acţionarii cu venituri reduse vor solicita dividende mari, în timp ce acţionarii cu venituri ridicate vor prefera plata dividendelor în acţiuni noi.

“Efectul de clientelă” poate determina modificări marginale ale compoziţiei acţionariatului în vederea modificării politicii de dividend. Pentru societăţile care cotează la Bursă, modificarea structurii acţionariatului se poate face prin vânzarea (sau răscumpărarea) acţiunilor sale la (din) Bursă. Pentru a încuraja pe micii investitori de a cumpăra şi deţine acţiuni ale firmei (şi a asigura astfel, lichiditatea lor în Bursă) conducerea firmei poate decide distribuirea de dividende importante.

Scurt istoric

La inceputul anilor ’60, Metron Miller si Franco Modigliani au elaborat teoria irelevantei dividendului, conform careia politica de dividende nu are efect asupra pretului de piata a actiunilor si nici asupra costului capitalului. Cei doi au argumentat ca valoarea unei firme depinde numai de venitul pe care activele acesteia il genereaza si nu de modul in care acest venit este repartizat intre dividende si fonduri proprii de finantare. Concluzia la care au ajuns ei este ca, in urma acordarii de dividende, societatea este nevoita sa emita capital social suplimentar, pentru finantarea activitatii conform bugetului anterior stabilit. Astfel, cresterea dividendului pe actiune este neutralizata de cresterea numarului de actiuni aflate la detinatori, pretul din piata ramanand neschimbat.

Cei doi teoreticieni si-au bazat argumentele lor pe mai multe conditii caeteris paribus, cum ar fi inexistenta costurilor de emisiune sau de tranzactie, valoarea nula a impozitului pe venit, transparenta totala a informatiilor privind perspectivele firmei, distributia veniturilor nu are nici un efect asupra costului capitalului propriu al firmei s.a.

Teoria lui Miller si Modigliani a fost combatuta de Myron Gordon si John Lintner, care au afirmat ca investitorii sunt mult mai atrasi de plata dividendelor decat de eventualele castiguri ale firmei in urma reinvestirii profitului obtinut. Conform lor, investitorii acorda o mai mare valoare unui dolar din dividende decat unui dolar din castiguri de capital estimate.

Argumentul lui Gordon-Lintner a fost numit de catre Miller si Modigliani greseala „vrabiei din mana”, deoarece majoritatea investitorilor oricum planifica reinvestirea sumelor primite ca dividende in actiuni ale aceleiasi firme sau in altele similare. Conform lor, gradul de risc al fluxurilor de numerar depinde doar de activitatea firmei, de fluxurile operationale si nu de politica de dividende.

Aceste doua teorii ofera sfaturi contradictorii managerilor de companii. Testarea empirica a lor nu a dus la nici o concluzie clara, datorita faptului ca ipotezele pe care se bazeaza acestea nu se intalnesc in practica. In Romania, instabilitatea monedei nationale si gradul redus de maturitate a pietei de capital, precum si inclinatia investitorilor spre castiguri rapide fac ca dividendul sa fie foarte atractiv, ceea ce duce la aprecierea in piata a actiunilor emise de societatile care ofera dividend.

Practica politicii de dividend

Mărimea dividendelor se stabileşte de către conducerea generală a acţionarilor conform cu statutul societăţii. Acest dividend urmează să fie distribuit după încheierea exerciţiului financiar, dar nu mai târziu de 9 luni după această dată. Mărimea dividendelor poate fi fixată statutar la un minim garantat, numit “primul dividend” (sau dividend statutar), care este distribuit în funcţie de numărul acţiunilor emise şi vândute.

Dividendele distribuite pot fi şi mai mari decât “primul dividend”, suplimentul de remunerare fiind numit “supradividend”.

Scopul politicii de dividend promovată de o firmă poate fi:

• întărirea încrederii acţionariatului în capacitatea firmei de a da profit; odată cu întărirea încrederii, acţionarii nu vor mai vinde pe piaţă acţiunile respective, ceea ce înseamnă stabilitatea cursului acţiunilor şi la consolidarea valorii bursiere a societăţii;

• stimularea economică a firmei prin acordarea de importanţă capitalizării profiturilor şi numai după aceea de acordare de dividende;

• sporirea bonităţii firmelor prin aceea că acestea acordă constant dividende care înseamnă o sporire a încrederii în firmă şi creşterea cursului acţiunii acesteia. Astfel, firma se afirmă tot mai evident pe piaţa financiară.