Politica Europeană de Vecinătate

Politica europeană de vecinătate reprezintă un concept ambițios lansat în anul 2004 de către Parlamentul European prin care s-a urmărit îndepărtarea limitelor dintre Uniunea Europeană și vecinii săi și promovarea unui spațiu al cooperării, al legăturilor economice, politice și sociale. Aceasta nouă abordare a relațiilor dintre Uniunea Europeană și vecinii săi este bazată pe valorile fundamentale ale democrației, respectarea drepturilor omului și al statului de drept, dezvoltare economică în vederea formării unei zone securizate, prospere și stabile. (Gabriel Naghi, Securitatea europeană, p.84)

La 12 ani de la elaborarea acestui concept, se pune întrebarea dacă a eșuat sau este un plus al politicii Uniunii Europene? Eu consider că Uniunea Europeană își menține angajamentul asumat prin Politica europeană de vecinătate, însă circumstanțele din ultimii ani care nu au ptut fi prevăzute- migrația refugiaților, conflictele înghețate, atacurile teroriste, instabilitatea economică, atitudinea negativă a Rusiei- au subliniat necesitatea revizuirii priorităților, instrumentelor, metodelor de lucru pentru a soluționa cât mai eficient problemele vecinătății.

Trebuie menționat faptul că apariția Politicii europeane de vecinătate a culminat cu extinderea Uniunii Europene spre centrul și estul Europei (Estonia, Cehia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta, Bulgaria și România), de aici și necesitatea reexaminării cadrului relațiilor Uniunii cu statele vecine. PEV se inspiră din obiectivele și noțiunile relațiilor anterioare ale Uniunii cu statele vecine sud mediteraneene (reglementate prin Parteneriatul Euro mediteranean - Procesul Barcelona) și cu statele din vecinătatea estică (acordurile de parteneriat și cooperare) demonstrând totodată capacitatea de a întocmi instrumente noi, flexibile. Scopul acesteia este de a crea un ”cerc de prieteni” în jurul granițelor sale sau a un ”cerc de state bine guvernate” (Strategia europeană de securitate 2003).

De asemenea, Tratatul de la Lisabona (decembrie 2009) recunoaște importanța relațiilor Uniunii Europene cu statele din proximitatea sa, subliniind posibilitatea Uniunii de a dezvolta relații privilegiate cu țările învecinate, în vederea stabilirii unui spațiu de prosperitate și bună vecinătate și de a încheia acorduri speciale cu drepturi și obligații reciproce și posibila realizare a unor acțiuni în comun.( Mocanu Oana Mihaela, Politica europeană de vecinătate, 263-264)

Un alt element important îl reprezintă faptul că încă de la elaborarea politicii europene de vecinătate, statele membre și-au putut exprima dorințele și interesele transpunându-le în obiectivele, instrumentele și metodele de lucru ale acestei politici. Dacă state precum Franța, Italia, Spania au fost, sunt și vor fi preocupate de relațiile Uniunii cu țările mediteraneene (datorită cooperării anterioare PEV), o serie de state membre ale Uniunii printre care Marea Britanie , Germania sunt preocupați de vecinii răsăriteni, încercând în acest fel să influențeze planurile politicii de vecinătate către regiunile preferate. Tocmai aceste interese, scopuri asemănătoare, alianțe au condus la dezvoltarea inițiativelor de cooperare regională - Franța, Spania, Italia în cazul Uniunii pentru Mediterană; Polonia și Suedia în cazul Parteneriatului Estic.

Trebuie subliniat faptul că preocuparea statelor membre de a consolida politica de vecinătate reiese și din apariția celor două inițiative regionale (Uniunii pentru Mediterană, Parteneriatului Estic), destinate să probeze angajamentul ferm al Uniunii Europene de a transfoma vecinătatea sa într-o zonă prosperă.

Uniunea pentru Mediterană a apărut la propunerea președintelui francez Nicolas Sarkozy în timpul alegerilor prezidențiale și prin care se urmărea formarea unei Uniuni Mediteraneene exclusiv între statele din jurul Mării Mediteraneene. UPM a fost lansată în anul 2008 ca o continuare a Parteneriatului euro-mediteranean (Procesul de la Barcelona 1995).