Recenzie Drumul către Servitute

Introducere

Friedrich A. Hayek a fost un apărător de seamă al liberalismului clasic, remarcându-se prin respingerea economiei centralizate şi apărarea conceptului de piaţă liberă.

“Drumul către servitute” (1944) este principala lucrare a lui Hayek.Autorul argumentează împotriva oricărei forme de totalitarism, regim pe care îl cataloghează antidemocratic şi tiranic, aducând în special o critică aspră la adresa planificării economice în cadrul sistemelor totalitare.

Această carte a reprezentat începutul unei lungi perioade în care preocuparea lui Hayek pentru analiza economică s-a îmbinat cu studii constituţionale, cu o amplă perspectivă asupra istoriei şi a vieţii sociale.

Partea I- Socialism versus liberalism

Hayek consideră că o parte din forţele care au nimicit libertatea în Germania, în perioada Primului Război Mondial sunt observabile şi în Anglia anilor 1940. Însemnătatea unei asemenea situaţii provine nu doar din ideile de tip socialist cât mai degrabă din acceptarea necesităţii mersului către socialism, ca un fenomen incontestabil.

Autorul atrage atenţia că Germania, Italia şi Rusia sunt state ale continentului european care au avut cândva aceleaşi idealuri ca şi Anglia, oricât ar părea de diferite. În capitolul „Drumul abandonat” Hayek ajunge la concluzia că tendinţele de instaurare a sistemelor totalitare nu erau frecvente doar în ţările care le-au căzut pradă, ele caracterizând toate statele, în urma unui dezinteres faţă de reglementarea unor aspecte ce nu au putut fi realizate prin decizii individuale (Laissez-faire).A apărut nevoia instituirii unor reguli, deoarece existau unele riscuri, precum cel al impunerii monopolului, dar oamenii nu mai erau dispuşi să accepte nicio constrângere şi au ajuns să renunţe la drumul pe care îl începuseră considerându-l nepotrivit pentru idealurile lor.

În capitolul al doilea, intitulat „Marea Utopie”, Hayek expune caracterul perfid al discursului socialist despre libertate, metodă prin care socialismul a învins liberalismul promiţând o falsă libertate, pentru că el nu admitea libertatea de gândire şi dorea planificarea. Cu toate că şi democraţia şi socialismul vorbesc despre egalitate, prima proiectează egalitatea în libertate, iar socialismul egalitatea în sărăcie şi servitute. Socialismul a încercat însă să schimbe sensul cuvântului “libertate” pentru a-şi motiva dezvoltarea progresistă şi menţinerea la putere.

Înţelesul acordat de către socialism libertăţii este unul de confuzie a acesteia cu bogăţia, pe când sensul real pe care îl aveau liberalii în vedere era acela de a dezrobi individul din subordinea altcuiva, de a-i lăsa oportunitatea să opteze pentru ceva. Socialismul însă vedea în libertate devansarea nevoilor materiale printr-o creştere a bogăţiei, ajungându-se de fapt la suprimarea discrepanţelor între posibilităţile de opţiune ale indivizilor.

Efectul unui astfel de sistem nu era altul decât repartizarea egală a avuţiei, dar ea era ascunsă sub numele de “libertate”, motiv pentru care mulţi liberali nici nu au mai observat diferenţa de principii între cele două doctrine şi s-au lăsat ademeniţi de promisiunile socialiste.

Au apărut şi reacţii împotriva socialismului atunci când unii teoreticieni şi-au dat seama de pericolul reprezentat de acesta, iar printre ei a fost şi Max Eastman, vechi prieten al lui Stalin. Eastman a enunţat că stalinismul este un socialism, la fel ca fascismul şi comunismul şi că acest sistem nu are nimic de-a face cu libertatea.

Un corespondent de presă american, W.H. Chamberlin a studiat situaţia din Rusia, Germania şi Italia şi a ajuns la concluzia că este o himeră ca cineva să-şi închipuie că socialismul poate să-şi ţină promisiunile prin mijloace democratice. Walter Lippmann arăta de asemenea că socialismul nu înseamnă altceva decât renunţarea chiar la ceea ce se promite:la avuţii, care sunt distribuite după o planificare ce nu permite o varietate a ţelurilor, ci duce la uniformizarea lor. Orice regim totalitar, indiferent că se numeşte comunism, fascism sau nazism, este un regim ce nu acceptă libertatea individuală.

Într-un articol intitulat “Redescoperirea liberalismului”, Eduard Heimann, unul dintre liderii socialismului religios german, scria că într-o doctrinã socialistă nu este loc de libertate, iar Hitler a detestat cel mai mult liberalismul.Deşi socialismul le poate părea unora mai democratic, el nu este deloc aşa, iar până la nazism sau fascism este un pas foarte mic. Entuziasmaţii britanici ai socialismului ar renunţa probabil la utopia socialismului democratic dacă şi-ar da seama de pericolul pe care acesta îl reprezintă.

Partea a-II-a- Individualism versus colectivism

Înainte de a analiza caracteristicile specifice privind socialismul trebuie să înţelegem exact semnificaţia acestui termen. El se referă la nişte idealuri precum dreptate socială, egalitate, siguranţă, dar implică şi metodele de realizare a acestor ţeluri. Astfel, socialismul înseamnă “desfiinţarea iniţiativei particulare, a proprietăţii private a mijloacelor de producţie şi crearea unui sistem de economie planificată în care antreprenorul care munceşte pentru a avea un anumit profit este înlocuit printr-un organism planificator central”. Unii se declară socialişti şi sunt de acord cu metodele socialiste, cu toate că nu înţeleg idealurile acestei doctrine, iar alţii aderă la idealuri, dar nu acceptă metodele ei. Însă în socialism nu se permite ignorarea metodelor, deoarece se consideră că eludarea metodei înseamnă eludarea scopului. Astfel, orice dispută în socialism se leagă de mijloacele atingerii scopurilor.

Hayek propune ca pentru edificarea termenilor, să fie numit “colectivism” ansamblul metodelor de atingere a scopurilor socialismului, pentru a nu crea confuzie între cei care cred doar în idealurile socialiste şi cei care şi recurg la metodele de aplicare a lor. Aşadar, socialismul va fi o specie a colectivismului.