Reforma pactului de stabilitate și creștere

Reforma pactului de stabilitate si de crestere

În urma Consiliului European din martie 2005, sefii de satte si de guverne din UE au decis sa revizuiasca reforma pactului de stabilitate si de crestere. Dupa noua forma a Pactului, Statele membre trebuie sa-si mentina în continuare deficitul si datoria lor publica sub pragurile fixate la 3% si respectiv la 60% din PIB-ul lor.

În acest timp regulile pactului au fost « calmate » în mai multe puncte : Statele membre vor putea scapa astfel unei proceduri de deficit excesiv atunci când se gasesc în situatia de recesiune.Aceasta scutire nu fusese acordata pâna atunci decât Statelor lovite de o criza de crestere severa (antrenând o parte superioara sau egala cu 2 puncte din PIB); decizia de angajare a unei proceduri de deficit excesiv nu va fi luata decât dupa examinarea unui anumit numar de “factori pertinenti”, susceptibili de a antrena suspendarea procedurii, si întârzierile vor fi de asemenea prelungite.

Dezvoltari recente si etape viitoare

- Pe 13 iunie 2006, Comisia a publicat o Comunicare care evalueaza starea finantelor publice în zona euro la un an dupa revizuirea pactului de stabilitate si crestere.

Context :

Pactul de stabilitate si crestere, adoptat de Consiliul European de la Dublin în decembrie 1996, este un acord politic destinat sa încadreze politica bugetara a Statelor membre ale Uniunii. El vizeaza instaurarea uni climat de stabilitate si prudenta bugetara considerata necesara succesului Uniunii economice si monetare (UEM)

Pactul introduce un anume numar de criterii de convergenta, pe care Statele candidate trebuie sa le respecte înainte de a pretinde alaturarea la UEM. În cadrul negocierilor tinute în vederea elaborarii pactului, Germania a fost principalul promotor al regulilor stricte.

« Procedura privitoare la deficitele excesive » constituie principalul instrument conceput pentru a constrânge Statele membre sa respecte criteriile de convergenta: ea este aplicata tuturor tarilor care afiseaza un deficit anual a conturilor publice superior cu 3% din produsul intern brut (PIB), sau o datorie publica totala care depaseste pragul de 60% din PIB. Atunci când un asemenea caz s-ar produce, Comisia poate recomanda Consiliului începerea unei serii de actiuni împotriva tarii vinovate. Procedura nu se aplica în caz de deficite excesive rezultate dintr-un eveniment considerat ca fiind în afara controlului guvernului tarii atinse (soc asimetric) sau chiar de o “recesiune economica severa [adica antrenând o pierdere de cel putin 2 puncte din PIB[”.

Rezultate :

Daca începutul anilor 1990 a fost marcat de existenta unui puternic consens, despre necesitatea introducerii criteriilor statistice precise pentru a asigura un bun nivel de coordonare în sânul UEM, pactul de stabilitate a facut foarte repede obiectul criticilor (emanate de responsabili politici ca si de specialisti în probleme economice) denuntând rigiditatea sa excesiva si subliniind caracterul “arbitrar” al pragurilor de deficit si de îndatorare fixate.

Pactul de stabilitate si de crestere a traversat recent o criza severa , urmare a infractiunilor repetate comise de mai multe State – în pimul rând Franta si Germania. Comisia a ajuns pâna la a începe urmarirea în fata CEJ împotriva Consiliului, careia îi reprosa ca nu a luat decizia de a trece peste o etapa suplimentara în procedurile care vizau Parisul si Berlinul, aceasta împotriva persistentei deficitelor «excesive« afisate de cele doua capitale.

La sfârsitul negocierilor, ministrii de finante ai UE au fost preveniti de un acord asupra unei reforme în profunzime a pactului de stabilitate – acord discutat câteva zile apoi de sefii de stat si de guvern ai Uniunii reuniti în cadrul Consiliului European de primavara (22-23 martie 2005). Germania si Franta au obtinut ca regulile pactului sa fie considerabil “calmate “, în timp ce partizanii rigorii (în special Austria si Tarile de Jos) au pledat cu succes în favoarea adaugarii de referinte pentru « un control sporit » între tarile membre.

In cadrul reformei, pragurile de deficit si de îndatorare publica nu au suferit nici o modificare- elel ramâneau fixate la nivelul de 3 %, respectiv 60% din PIB.

In acest timp, trebuie amintite mai multe schimbari :

Declansarea unei proceduri de deficit excesiv

Reforma prevede ca o procedura de deficit excesiv nu va putea viza un Stat care traverseaza o perioada de crestere negativa sau o perioada prelungita de crestere lenta. Dupa dispozitiile initiale ale pactului, singurele menajate fiind Statele atinse de o recesiune antrenând o pierdere de cel putin 2 puncte din PIB- situatie care nu fusese observata niciodata înainte de intrarea în vigoare a pactului.

« Factori pertinenti » care sa permita unei tari sa scape de o procedura de deficit excesiv

În caz de depasire “temporara” a valorilor de referinta fixate prin pact, Satele membre vor putea cere luare în calcul a “factorilor pertinenti” pentru a scapa de punerea în practica a unei proceduri de deficit excesiv împotriva lor. Printre acesti “factori” figureaza în special punerea în practica a reformelor structurale (reformele ale sistemului de pensionare sau de securitate sociala, de exemplu), adoptatrea de programe de sustinere a efortului de cercetare si dezvoltare, acumularea de rezerve bugetare în perioade de conjunctura economica favorabila, etc.)

In loc sa redacteze o lista exhaustive de factori pertinenti, noua înfatisare a pactului enunta «titluri de capitole », care iau forma principiilor generale a caror aplicare va trebui sa faca obiectul discutiilor dintre Comisie si Statele membre.

Vor fi date libertati tatilor care se straduiesc « sa favorizeze solidaritatea internationala si sa atinga obiectibele europene, în special reunificarea continentului daca acela are un efect negativ asupra cresterii si fiscalitatii unui Stat membru »

Aceasta adaugare a fost mai ales pentru a multumi Frantei care nu a obtinut decât ajutor în dezvoltare , la fel unele cheltuieli militare sa fie luate în considerare în mod explicit în evaluarile bugetare. Germania va fi si ea satisfacuta din moment ce îsi dorea sa obtina un statut special, tinând cont de importanta sa participare la bugetul european. Ea dorea fara îndoiala sa-i fie recunoscuta aceassta contributie ca o parte a « efortului vizând atingerea obiectivelor UE ». Germania pare, la fel, sa fi avut câstig de cauza asupra problemei luarii în calcul a costurilor reunificarii.