Regimul comerțului internațional cu produse agricole

Politica Agricola Comuna (PAC) este politica europeana care beneficiaza de cea mai mare cota din bugetul Uniunii Europene si este strategia care a pus Europa pe propriile picioare dupa cel de-al doilea razboi mondial. Nu numai cota bugetara face PAC una dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene, ci si numarul mare de oameni si vastul teritoriu carora se adreseaza în mod direct.

PAC este, de asemenea, una dintre politicile europene pentru care cea mai mare parte din suveranitate este transferata la nivelul UE. Aceasta înseamna ca actorii institutionali implicati în gestionarea PAC sunt Comisia Europeana, Parlamentul European si Consiliul UE pentru Agricultura si Pescuit. Puterea legislativa ramâne la nivelul Consiliului, dar deciziile în ceea ce priveste PAC se iau cu majoritate calificata.

Creata acum 50 de ani, PAC trebuia sa redea statelor europene independenta economica dupa al doilea razboi mondial. Tocmai de aceea, la început, PAC lega direct subventionarea activitatilor agricole de cantitatea produsa. În anii ’80, Uniunea Europeana avea deja surplusuri prea costisitoare în productia agricola.

Uniunea Europeana a reformat PAC, mutând atentia de la cantitate la calitatea productiei.

PREMISELE APARITIEI SI APLICARII P.A.C.

Politica agricola este prevazuta în Tratatul de la Roma, dar nu si definita. Principiile sale directoare vor fi enuntate, ceva mai târziu, de Executivul comunitar, la Conferinta Agricola de la Stressa (3-12 iulie 1958). Aplicarea efectiva politicii agricole se va face însa, începând cu anul 1962, în urma Acordului de la Bruxelles. În cadrul acestui acord, s-au stabilit elementele cadru ale politicii respective, referitoare la principii, obiective, mecanisme de functionare, produsele sau grupele de produse supuse interventiei, precum si reglementarile unice, comunitare, privind productia, preturile, importurile si exporturile agricole. Necesitatea formularii unei politici economice comune în domeniul agricol, care sa conduca la relansarea productiei si satisfacerea consumului, a pornit din însasi situatia precara a acestui sector. Relevant, în perceptia pe care europenii au avut-o fata de procesul de integrare agricola, este semnalul lansat, cu 11 ani înaintea semnarii Tratatului de la Roma, de generalul Marshall: “Unul din aspectele acestei probleme este, în acelasi timp, interesant si grav: fermierul a produs întotdeauna bunurile alimentare pe care le poate schimba cu orasenii contra altor bunuri necesare vietii. Aceasta diviziune a muncii reprezinta baza civilizatiei moderne. La ora actuala, ea este amenintata de ruina. Industriile oraselor nu produc suficiente marfuri necesare schimbului cu fermierii producatori de produse alimentare (…). Fermierul si taranul nu pot sa gaseasca pe piata marfurile pe care vor sa le cumpere, astfel încât vânzarea produselor lor în schimbul banilor pe care nu pot sa-i utilizeze le pare o tranzactie lipsita de interes. Deci, ei au încetat sa mai cultive intensiv câmpul pentru a obtine nutret, în ciuda faptului ca le lipsesc îmbracamintea si alte produse ale civilizatiei. În acelasi timp, locuitorilor oraselor le lipsesc hrana si combustibilul. Guverenele sunt deci fortate sa se serveasca de resursele în devize straine si de credite pentru a cumpara din strainatate aceste produse indispensabile, epuizând astfel fondurile de care au nevoie urgenta pentru reconstructie”

Ca atare, se impunea, ca alternativa, o politica agricola comuna de sprijinire a fermierilor prin preturi înalte, bazate pe cele mai ridicate costuri pe unitatea de suprafata, înregistrate pe terenurile cele mai putin fertile, dar necesar a fi cultivate.

Avantajele unei astfel de politici au rezultat din posibilitatea gestionarii ei, precum si din impulsionarea productiei, ca urmare a sprijinului acordat fermierilor. Dezavantajele s-au resimtit în domeniul consumului, dat fiind preturile înalte percepute de producatori.

În ansamblul politicilor economice comunitare, politica agricola a fost prioritara, dar si cea mai importanta. Un singur exemplu este edificator: în bugetul Comunitatii, în toata perioada scursa de la lansarea P.A.C. si pâna astazi, pentru finantarea cheltuielilor agricole au fost alocate aproape jumatate din fondurile totale. Se apreciaza ca obiectivul principal al acestei politici, si anume realizarea securitatii alimentare din propria productie, a fost îndeplinit pe ansamblul Comunitatii. În plus, pe parcursul derularii P.A.C. a aparut si s-a manifestat un fenomen negativ (neanticipat în momentul lansarii acestei politici): supraproductia, care atragea costuri suplimentare, fie pentru stocare, fie pentru sustinerea preturilor la export.

Protejarea producatorilor agricoli comunitari, în general benefica pentru acestia, a indus însa nenumarate dezechilibre intracomunitare, cât si extracomunitare.

În interiorul organizatiei, aceste dezechilibre au pornit din conflictul de interese, existente obiectiv, între: producatorii agricoli si consumatorii acestor produse; producatorii agricoli din tari diferite; producatorii agricoli din sectoare complementare; agricultura si ramurile economice din amonte sau aval de aceasta; agricultura si comert etc.

La exterior, se considera a fi doua surse principale generatoare de dezechilibre: preaderarea/aderarea noilor state si relatiile comerciale cu statele nemembre.

Politicile agricole comunitare au fost considerate imuabile, fapt pentru care, în functie de interesele momentului si tinând cont de neajunsurile manifestate periodic, aceste politici au fost reformate.

În 1999 a fost introdusa în PAC o noua dimensiune: Politica de Dezvoltare Rurala (PDR). PDR este construita pe principiul multifunctionalitatii agriculturii. Recunoscând importanta dezvoltarii armonioase a zonelor rurale (80% din teritoriul Uniunii Europene), PDR pune accent pe îmbunatatirea competitivitatii, asigurarea respectarii normelor de mediu, diversificarea activitatilor economice din mediul rural si conservarea traditiilor mostenite. În 2006 spre exemplu, 10% din bugetul UE (prin banii destinati PAC) au fost utilizati pentru dezvoltare rurala.

Decalajele mari în comertul cu produse agricole

Europa unita apare ca o mare putere economica, comerciala si agricola. Dar, tabloul general al comertului cu produse agricole este extrem de nuantat.

În evolutia sa, P.A.C. a fost confruntata cu numeroase frictiuni în ceea ce priveste acest comert. Mentionam, cu deosebire, disputa extrem de dura, cu privire la exportul de oleaginoase din S.U.A. catre C.E.E., în primii ani de dupa adoptarea P.A.C. În fapt, aceasta disputa era rezultatul masurilor discriminatorii din regimul comertului extern între cereale si materiile prime folosite în hrana animalelor. Americanii au speculat la maxim, în folosul propriu, aceasta eroare “originala”.

În acest sens, ei au încurajat pe europeni în asigurarea securitatii alimentare la produsele de baza: cerealele si cele de origine animala. Gestul pare paradoxal, de vreme ce tarile vest europene erau recunoscute ca traditionala piata de desfacere pentru respectivele produse. Dar, strategii americani au tinut cont de perspectiva unei cresteri importante a consumului de carne pe piata europeana, fapt rezultat din actiunea simultana a doi factori favorizanti: cresterea veniturilor consumatorilor si implicit a cererii lor solvabile; îmbunatatirea nivelului de trai, prin schimbarea structurii consumului alimentar, ceea ce presupunea preponderenta produselor superioare calitativ.

În plus, mai stiau ca tehnologiile europene care prevedeau randamente superioare pe cap de animal au în compunere un element furajer indispensabil si, în acelasi timp, de baza: soia. Europenii nu au constientizat pericolul limitarii taxelor vamale pentru importul de soia din America. Din perspectiva istorica, gestul lor este si mai inexplicabil, daca ne raportam la statutul privilegiat al fostelor colonii în comertul de oleaginoase. Comertul cu soia a fost o adevarata “autostrada” de patrundere a capitalului american pe pietele agricole europene. Aceasta eroare originala va fi negociata, mult mai târziu, în cadrul Rundei Uruguay.