Resursele Energetice ale UE și Conflictele Interstatale

Din experienţa Comunităţii Europene la capitolul energetic sunt evocate două momente importante – Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) . CECO avea menirea de a crea o piaţă comună europeană a cărbunelui, iar EURATOM avea drept scop reducerea dependenţei faţă de importurile din Orientul Mijlociu, ca reacţie la criza petrolului din Suez din 1956.

În 1987, Actul Unic European a reprezentat o tentativă de consolidare a pieţei economice interne europene, la care subiectul energetic nu s-a bucurat de mare succes, pentru că, la acea vreme, guvernele nu erau dispuse să cedeze o parte din controlul lor asupra monopolurilor naţionale de energie în favoarea deschiderii către piaţă.

Un pas în dezvoltarea concepţiei politicii energetice europene l-a reprezentat semnarea Cartei Europene a Energiei de la Haga în 1991, care stabileşte principiile, obiectivele şi mijloacele de realizare a unei cooperări pan-europene în domeniul energiei.

Tratatul de la Maastricht încheiat în 1992 şi cunoscut sub numele de Tratatul UE, a adus unele completări la definirea conceptului de piaţă internă a energiei (PIE), fără să includă un Capitol de Energie. Comisia Europeană a pregătit o propunere de capitol, care ar fi trebuit, între altele, să o investească cu anumite competenţe în domeniu. Trei ţări s-au opus vehement acestei iniţiative: Marea Britanie, Olanda şi Germania. Aceeaşi soartă a avut şi o altă propunere a Comisiei, referitoare la administrarea Cartei Energiei de către Direcţia de Energie din cadrul CE. Propunerea de includere a Capitolului Energie a fost repusă pe agenda următorului Tratat de la Amsterdam, din 1997, dar a fost încă o dată respinsă. Este interesant că Parlamentul European a fost un susţinător puternic al Capitolului de Energie, adversarii ei fiind chiar statele membre.

În 1997 prin Tratatul de la Amsterdam a fost înaintată o iniţiativă comună de a crea Reţelele de Energie Trans-europene, moment ce presupunea o dezvoltare amplă a infrastructurii energetice europene, a telecomunicaţiilor şi transportului.

Prima comunicare a Comisiei Europene care abordează chestiunea unei politici energetice comune datează din 1995 şi s-a numit Carta Verde „Pentru o politică energetică a Uniunii Europene”. I-au urmat, în acelaşi an, Carta Albă „O politică energetică pentru Uniunea Europeană”, apoi o nouă secvenţă de comunicări în 1996 şi 1997, numite „Carta Verde pentru o Strategie Comunitară – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie”, respectiv „Carta Albă – Energie pentru viitor: surse regenerabile de energie”. Aceste documente stau la baza actualei politici energetice comune şi a legislaţiei europene.

În conformitate cu Noua Politică Energetică a Uniunii Europene elaborată în anul 2007, energia este un element esenţial al dezvoltării la nivelul Uniunii. Dar, în aceeaşi măsură este o provocare în ceea ce priveşte impactul sectorului energetic asupra schimbărilor climatice, a creşterii dependenţei de importul de resurse energetice precum şi a creşterii preţului energiei. Pentru depăşirea acestor provocări, Comisia Europeană consideră absolut necesar ca UE să promoveze o politica energetică comună, bazată pe securitate energetică, dezvoltare durabilă şi competitivitate.

Îngrijorarea provocată de dependenţa tot mai accentuată de importurile de energie din Rusia a transformat politica energetică într-una dintre priorităţile Uniunii Europene.

În cadrul Comunicării Comisiei către Consiliul European şi Parlamentul European a Politicii Energetice pentru Europa (2007), se stabileşte principalul OBIECTIV STRATEGIC al politicii energetice a UE:

Originea politicii energetice europene acoperă trei aspecte: combaterea schimbărilor climatice, limitarea vulnerabilităţii UE faţă de importurile de hidrocarburi şi promovarea ocupării forţei de muncă şi a creşterii economice, furnizând astfel consumatorilor energie sigură la preţuri convenabile.

Având în vedere numeroasele sugestii primite în perioada de consultare privind Carta sa Verde, Comisia propune ca politica energetică europeană să aibă la bază:

-un obiectiv pentru UE în cadrul negocierilor internaţionale ca ţările dezvoltate să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 30% până în 2020, în comparaţie cu 1990. În plus, în 2050, volumul global de emisii GES trebuie redus cu până la 50% faţă de 1990, ceea ce presupune reduceri de 60-80% în ţările industrializate până în 2050.

-un angajament din partea UE de a reduce, indiferent de situaţie, emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 20% până în 2020 faţă de 1990.

Aceste elemente constituie partea centrală a Comunicării Comisiei „Limitarea schimbărilor climatice la 2°C - Opţiunile politice la nivel european şi mondial pentru 2020 şi perioada următoare”.

Realizarea angajamentului asumat de UE de a acţiona imediat în legătură cu emisiile de gaze cu efect de seră ar trebui să fie nucleul noii politice energetice europene, din trei motive:

-emisiile de CO2 din sectorul energetic reprezintă 80% din emisiile de GES din UE, iar

reducerea emisiilor înseamnă scăderea consumului de energie şi utilizarea în mai mare

măsură a energiei nepoluante, produse pe plan local;

-s-ar limita expunerea tot mai mare a UE la instabilitatea sporită şi la creşterea preţurilor la petrol şi gaz;

-piaţa de energie din UE ar putea deveni mai competitivă, stimulând tehnologiile inovatoare şi ocuparea forţei de muncă.