Sistemul Monetar European

1.1 Sistemul Monetar European: etape premergătoare

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6lea, când sunt semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:

- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg);

- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE).

Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.

Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică au vizat:

• realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;

• realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;

• realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.

Integrarea monetară în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul “şarpelui monetar”, (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul înfiinţării monedei unice EURO, cu începere din anul 1993.

♦ Şarpele monetar

Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au modificat de la ± 1% la ± 2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb. Dacă o monedă se află la limita superioară, în timp ce o alta se află la limita inferioară (respectiv, moneda este la nivelul “plafon” sau la nivelul “planşeu”) rezultă că cele două monede înregistrează o abatere a cursului de 4,5% vis a vis de definiţia oficială.

La data de 21 martie 1972 Consiliul de miniştri al CEE decide reducerea marjelor de fluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971. Această rezoluţie a fost urmată de un acord între Băncile Europene, semnat la Bâle, la data de 10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează “şarpele monetar”. Denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene.

Aceasta formează, în evoluţia lor, o linie ondulată (“un şarpe”) care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional. Tunelul dispare cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuaţie vis à vis de dolar încetează să existe, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a monedelor.

Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:

- şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73)

- şarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79)

Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene faţă de $ SUA şi între ele , în anumite limite, respectiv: ± 2,25% faţă de $ şi ± 4,5% între ele. Astfel, există două tipuri de marje faţă de $: inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.

Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară intervenţia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de $ care au încercat să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piaţa liberă de la Londra.

În aceste condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia, menţinerii unei limite de fluctuaţie faţă de $ american, dar menţin acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele europene (± 4,5%).

În decursul perioadei în care a funcţionat, mecanismul “şarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile.

În iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-a putut să menţină cursul monedei sale, datorită riscului de epuizare a rezervelor de schimb. Coroana daneză părăseşte “şarpele monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972. Lira italiană iese definitiv din sistem în 1974, iar francul se retrage în ianuarie 1974, respectiv 1975.

• Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată.

În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, ţările europene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

2 Crearea şi funcţionarea Sistemului Monetar European

Dificultăţile “şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7-8 aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6-7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul European , în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.