Sistemul monetar european - organizații și instituții internaționale

1. Sistemul Monetar European: etape premergatoare

Începuturile procesului de integrare europeana se plaseaza în deceniul al 6lea, când sunt semnate doua tratate esentiale în crearea unei comunitati economice:

- anul 1951,se semneaza, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economica

a Carbunelui si a Otelului- participa 6 tari: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg

- anul 1957,se semneaza, la Roma: Tratatul privind crearea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) si Tratatul privind crearea Comunitatii Economice Europene (CEE)..

Obiectivele CEE, catre care a fost orientata întreaga politica comunitara au vizat:

- realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protectii comune tarifare fata de terti;

- realizarea libertatii de circulatie a capitalurilor, a fortei de munca si a serviciilor;

- realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.

Integrarea monetara în cadrul SME este initiata prin mecanismul „sarpelui monetar”, (1972), continuata cu înfiintarea SME (în 1979) si urmata de procesul înfiintarii monedei unice

EURO, cu începere din anul 1993.

Sarpele monetary Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au modificat de la +/- 1% la +/- 2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitata a ratelor de schimb. Daca o moneda se afla la limita superioara, în timp ce o alta se afla la limita inferioara (respectiv, moneda este la nivelul „plafon” sau la nivelul „planseu”) rezulta ca cele doua monede înregistreaza o abatere a cursului de 4,5 % vis a vis de definitia oficiala. Daca o moneda care se afla la nivelul plafon trece la nivelul planseu, în timp ce o alta moneda urmeaza o traiectorie inversa, rezulta ca ecartul ajunge la 9%.

La data de 21 martie 1972 Consiliul de ministri al CEE decide reducerea marjelor de

fluctuatie ale monedelor europene la jumatate fata de ceea ce se autorizase în 1971. Aceasta

rezolutie, a fost urmata de un acord între Bancile Centrale Europene, semnat la Bâle, la data de

10 aprilie 1972, moment la care se înfiinteaza „sarpele monetar”. Denumirea este data de imaginea evolutiei cursului monedelor europene.

Acestea formeaza, în evolutia lor, o linie ondulata („un sarpe”) care se încadreaza într-un

tunel ce reprezinta marjele de fluctuatie autorizate de sistemul monetar international. Tunelul dispare cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuatie vis à vis de dolar înceteaza sa existe, odata cu trecerea la fluctuatia libera a monedelor. Exista 2 forme:

- sarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73)

- sarpele fara tunel (12.03.73 – 12.03.79

Sarpele în tunel se caracterizeaza printr-o fluctuare a monedelor europene fata de $ SUA

si între ele, în anumite limite, respectiv: +/- 2,25% fata de $ si +/- 4,5 % între ele. Astfel, exista doua tipuri de marje fata de $ : inferioara si superioara, care formeaza un tunel, iar în interiorul

acestuia exista o banda de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene. Atunci când cursul de piata al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesara interventia Bancii Centrale prin vânzarea sau cumpararea de devize cerute sau oferite excedentar.

Sarpele în tunel a fost afectat de practica speculativa a detinatorilor de $ care au încercat

sa se debaraseze de moneda americana pentru a cumpara aur pe piata libera de la Londra. În aceste conditii, tarile europene au eliminat obligatia mentinerii unei limite de fluctuatie fata de $ american, dar mentin acelasi nivel de fluctuatie între monedele europene (+/- 4,5%). În decursul perioadei în care a functionat, mecanismul „sarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile.

Sarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorita nici pentru monedele care au ramas

fidele sistemului. Marca germana a fost reevaluata de 4 ori: guldenul olandez a facut obiectul a

doua reevaluari, iar francul belgian a fost reevaluat o singura data. În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, tarile europene încearca o alta modalitate de asigurare a stabilitatii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

2. Crearea Sistemului Monetar European; principii si functionare

Dificultatile „sarpelui monetar” au condus autoritatile monetare europene spre cautarea

unei zone de stabilitate monetara. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, si

cel de la Breme din 6 – 7 iulie, acelasi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost

adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost

decisa la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franta, Germania, Belgia, Italia, Danemarca,

Olanda, Luxemburg si apoi Anglia.

Functionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o moneda ECU si pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, fata de ECU, precum si pe un mecanism de interventii pe piata valutara.

Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleza European Currency Unit si

evoca o moneda franceza veche confectionata din aur, care a circulat în Franta, în secolul al

XIII-lea si care era rezervata numai marilor demnitari.

Moneda ECU era construita pornind de la un cos de monede al tarilor participante la

sistem iar ponderea fiecareia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecarei tari si de

volumul schimburilor comerciale.Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit „pivot”, între fiecare moneda si ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte si între acestea si ECU era de +/- 2,25%.

Mecanismul de schimb. Tarile care participau la mecanismul de schimb trebuiau sa

defineasca valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce apartineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o baza bilaterala, o tara care atingea limitele marjei de

fluctuare, antrena interventia a doua banci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie

si banca tarii a carei moneda se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda nationala.

Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetara (FECOM) a constituit un

organism de compensare multilaterala între bancile centrale europene, prin acordarea de credite

pe termen scurt. Contributia bancilor centrale la fond era reprezentata de 20 % din rezervele în

aur si $ ale tarilor respective.