Spălarea Banilor

Introducere

Fenomenul de spălare a banilor precum şi fenomenul de evitare a impozitelor şi actele de evaziune fiscală au fost într-o simbioză inseparabilă de-a lungul istoriei. Cu toate că evaziunea fiscală şi spălarea banilor împărtăşesc aceleaşi tehnici şi chiar se sprijină reciproc, este important de înţeles că, din punct de vedere opţional, ele sunt procese complet distincte. În general, evaziunea fiscală implică sustragerea veniturilor dobândite pe cale legală sau chiar ascunderea lor(dacă, spre exemplu, este vorba de bani lichizi) sau mascarea lor (prin declararea lor într-o categorie neimpozabilă). Spălarea banilor este opusul acestui procedeu, în sensul că, în această situaţie, banii în cauză au provenienţă ilegală, dar prin manopera de spălare li se dă o aparenţă legală, iar folosirea lor fiind apoi impozitată de stat.

Potrivit Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, prin spălarea banilor se înţelege:

“ a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;

b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;

c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni”(art.23).

Acest proces dinamic se desfăşoară în trei etape, şi anume : obţinerea şi mişcarea fondurilor obţinute în mod direct sau indirect din infracţiuni, ascunderea urmelor sau originii veniturior pentru a se evita orice suspiciuni sau investigaţii şi, disponibilizarea banilor şi reinvestirea lor în activităţi legale.

1) În etapa iniţială sau de plasare a spălării banilor, infractorul introduce profitul său ilegal în sistemul financiar. Aceasta se poate face prin împărţirea sumelor mari de bani în sume mai mici, care sunt apoi depozitate direct într-un cont bancar sau folosite în cumpărarea unor instrumente financiare (cecuri, bilete la ordin, etc.).

2) După intrarea fondurilor în sistemul financiar, are loc a doua etapă-stratificarea. În această etapă, infractorul întrprinde o serie de preschimbări sau mişcări ale fondurilor pentru a le îndepărta cât mai mult de sursa din care provin, cea mai uzitată cale fiind cea a transferului electronic într-o serie de

conturi din diverse bănci de pe întreg globul. Sunt preferate acele zone geografice sau jurisdicţii care nu cooperează cu organele de anchetă specializate în combaterea acestui fenomen infracţional.

3) După ce a reuşit să traverseze primele două etape ale procesului de spălare a banilor, infractorul sau grupul infracţional trece la a treia etapă-integrarea-, în care fondurile intră în circuitul economic legal. Spălătorul de bani poate acum să investească legal fondurile pe piaţa imobiliară, a bunurilor de lux sau a afacerilor, la alegere.

Cele trei etape se pot desfăşura distinct, dar pot avea loc şi simultan sau, mai des, se pot suprapune. Prin procedeele lor ilicite, infractorii pot investi în sectoarele economiei în care activele pot fi utilizate ulterior ca maşini de spălare a banilor. În plus, într-o economie în care tehnologia avansată şi globalizarea permit transferul rapid de fonduri, lipsa de control asupra acestui fenomen infracţional poate submina stabilitatea financiară. Într-o ţară cu o situaţie financiară precară, scoaterea a milioane sau miliarde de dolari anual din procesul normal de creştere economică reprezintă un real pericol pentru credibilitatea, stabilitatea economică şi securitatea sa naţională.

Putem vorbi de un prim caz de evitare a taxelor şi impozitelor atunci când vechea cetate a ATENEI a impus o taxă de 20% asupra importurilor şi exporturilor, fapt care i-a determinat pe comercianţii greci şi fenicieni să facă un ocol de 20 mile pentru a evita plata acestor impozite.

Mai apoi în secolul XV, OLANDA era un înfloritor centru comercial internaţional, în care existau foarte puţine restricţii sau taxe asupra schimburilor monetare interne şi externe. Drept urmare comercianţii englezi preferau să-şi vândă lâna in OLANDA, decât în ANGLIA unde trebuiau să plătească taxe şi impozite ridicate.

Un prim caz de spălare a banilor îl putem consemna in epoca medievală, când, condamnată de BISERICA CATOLICĂ, camăta era considerată un păcat, o crimă de gravitate similară traficului de droguri din ziua de astăzi. Negustorii şi cămătarii au anticipat tehnicile moderne de ascundere, transferare şi spălare a banilor încât atunci când negociau împrumuturi pe termen lung, „umflau” artificial rata de schimb, suficient cât să acopere şi plata dobânzilor, pretinzând că acestea sunt un fel de recompensă pentru riscul asumat.

În secolul XVII, operând între Europa şi America, piraţii au fost şi ei printre primii utilizatori ai „paradisurilor fiscale” , care nu erau altceva decât locurile(în special, insule) în care îşi depozitau averile şi bunurile confiscate. Apăruse chiar o competiţie între statele mediteraneene în atragerea averilor piraţilor, folosite uneori si drept „monedă de schimb” pentru întoarcerea lor acasă. Datele istorice de la acea vreme, ne arată că un eveniment produs în 1612 poate fi considerat fără nici un dubiu, primul caz de amnistie a profiturilor ilegale când Anglia oferea piraţilor care-şi abandonau meseria, libertatea deplină dar mai ales dreptul de a-şi păstra banii. Idee de actualitate, care a fost aplicată şi în zilele noastre de unele state contemporane în lupta cu traficanţii de droguri.