Uniunea Bancară Europeană

1. Introducere

Încă de la începuturile sale, odată cu înființarea Organizației pentru Cooperarea Economică Europeană (OCEE) din 1948 și a Uniunii Europene de Plăți (UEP) din 1950, construcția economică europeană a devenit centrul dezbaterilor de ordin științific și politic. Dacă ne uităm de-a lungul istoriei Comunității Europene, țările membre se confruntă de mai bine de o jumătate de secol cu numeroase probleme ale integrării în scopul realizării Uniunii Economice și creării unei Zone Monetare Optime (ZMO). Au fost încheiate mai multe tratate (Tratatul de la Bruxelles – 1948, Tratatul de la Roma – 1957, Tratatul de la Maastricht – 1992, Tratatul de la Amsterdam – 1997 etc.) și acorduri financiare în acest sens, care la rândul lor au dat naștere la noi legi, reforme, sisteme, mecanisme și alte instrumente de reglementare politico-economice.

Odată cu instaurarea crizei din 2008 și ca rezultat al adoptării de până atunci a legii de creștere a nivelului salariilor minime, țările europene încep să se confrunte cu o creștere drastică a șomajului, rata căruia ajunge până la sfârșitul anului 2012 la valoarea de 10,7%, altfel spus aproximativ 26 de milioane de oameni la nivelul Uniunii Europene, iar din cadrul celor 17 state din zona euro aproape 19 milioane (11,8%) de șomeri la data respectivă, un record în istoria Uniunii Europene.

Efectele ce au urmat s-au petrecut în lanț în perioada 2008-2012, milioane de companii și mari instituții bancare europene ajung în prag de faliment, iar statele membre nu mai știau ce alte soluții anticriză ar putea fi aplicate, cum ar fi cele de reducerea taxelor și impozitelor în vederea stimulării creșterii economice de către unele și mărirea lor de către alte guverne naționale cu scopul de a acoperi deficitul bugetar. Panica instaurată și efectul de turmă au condus la multe decizii nepotrivite și total diferite de la o țară la alta, care au avut drept urmare generarea lipsei de capital fără precedent, ceea ce a determinat îndatorarea excesivă a acestor state. Pentru a putea face față crizei și pentru a-și salva economiile, țările acumulează cantități uriașe de datorii publice, care în rândul guvernelor Uniunii Europene ajung la 8.600 de miliarde de euro, sumă ce depășește jumătate din PIB-ul UE.

Pe lângă numeroasele reforme și legi puse în aplicație la nivel național de fiecare stat membru, Consiliul European (CE) a venit cu o altă serie de reglementări, dar cu un impact mai mare asupra situației financiare a bătrânului continent. În scopul de a menține stabilitatea economică și de a salva situația bancară, ajutorul de stat acordat băncilor s-a ridicat în cadrul UE la sfarșitul anului 2011 la spectaculoasa cifră de 1.600 de miliarde de euro care reprezintă 13% din PIB-ul UE. Cu toate acestea, imensele sume pompate către statele aflate în impas financiar nu s-au văzut a fi îndeajuns, iar CE a continuat să intervină prin noi ”elemente de solidaritate” pe termen scurt, stabilite în cadrul numeroaselor ședințe desfășurate în acest sens.

Printre cele mai recente decizii importante, luate în scopul combaterii crizei și menținerii echilibrului economic, se află elaborarea unui Mecanism European de Stabilitate (MES), care nu este altceva decât un nou fond de salvare al zonei euro și înființarea Uniunii Bancare, un alt mecanism, ce presupune în prim plan monitorizarea centralizată a băncilor UE. Astfel, Banca Centrală Europeană (BCE) își asumă pe lângă multiplele roluri, cum ar fi cel de sprijin financiar al țărilor supraîndatorate sau cel de finanțator al băncilor lovite de criză și rolul de supraveghetor al acestora.

2. Primii pași în realizarea Uniunii Bancare

Ideea de ”uniune bancară” a fost susținută de către Parlamentul European încă din 2010, însă tratativele în acest sens au început abia în anul 2012, la sfârșitul căruia cei 27 de reprezentanți ai statelor membre au căzut de acord cu privire la supervizarea unică a băncilor, un prim pas în vederea realizării uniunii bancare, dorite de către aceștia pentru a încerca să împiedice noi crize. Participarea în cadrul proiectului este obligatorie pentru toate cele 17 țări din zona euro, iar în ce privește statele care nu folosesc moneda unică, participarea a fost anunțată ca fiind una opțională. Câteva țări, printre care Marea Britanie și Suedia, care sunt în afara zonei euro, dar cu sectoare bancare foarte mari ar fi ezitat să susțină propunerea. Dacă una dintre țările membre refuza sprijinul, proiectul nu ar mai fi putut aprobat.

Liderii europeni speră ca prin înființarea autorității de supraveghere vor reuși să elimine o parte dintre problemele sistematice, ce au contribuit la declanșarea crizei și să reducă datoriile naționale către sistemul bancar. Scopul realizării uniunii este cel de a elimina în final legătura dintre bănci și bugetele naționale prin implicarea BCE în activitățile acestora, respectiv prin identificarea și corectarea practicilor bancare potențial periculoase și prin recapitalizarea sistemului financiar. Prin urmare, dacă băncile vor fi plasate sub o supraveghere comună, se vor supune acelorași reguli, iar fondurile de sprijin vor fi constituite la nivel european, statele vor putea ieși de sub presiunea existentă a pieței și vor putea obține împrumuturi mai mari cu costuri relativ mai mici, fapt care ar contribui la reducerea datoriilor și creșterea încrederii în instituțiile bancare, potrivit viziunii Comisiei Europene.

Inițial propunerea CE viza plasarea tuturor băncilor din zona euro, în număr de 6.000, sub supravegherea BCE, aceasta urmând să fie responsabilă inclusiv cu autorizarea instituțiilor de credit, cu respectarea cerințelor bancare precum și cu retragerea autorizării de funcționare a băncilor aflate în insolvabilitate. Comisia și alte state, printre care și Franța, au exercitat anumite presiuni ca prima fază a proiectului să fie pusă în aplicare încă de la începutul anului 2013. Acest lucru a stârnit anumite controverse din partea Germaniei, care a insistat asupra unei aplicări treptate a mecanismului, dar și asupra faptului că supravegherea BCE ar trebui să se limiteze la un număr mai mic de bănci și să vizeze în special doar instituțiile cu active mari. Poziția ministrului german de finanțe se afla în contradicție cu cea a reprezentantului francez, însă aceștia au reușit să ajungă la un compromis, după mai multe ore de negocieri. Marea Britanie, Suedia și Cehia au refuzat să se alăture statelor care au semnat acordul, asumându-și astfel ”riscul” de a fi excluse din viitoarea uniune bancară.

În cele din urmă, s-a hotărât că sub puterea BCE vor intra doar băncile cu active de cel puțin 30 de miliarde de euro sau echivalente cu 20% din PIB-ul național și cele care au primit fonduri de urgență europene. Astfel, numărul instituțiilor bancare vizate pentru început a căzut de la 6.000 la aproximativ 200, ceea ce a exclus de sub controlul direct al BCE majoritatea băncilor de economii care au avut legătură cu autoritatea germană de reglementare. Germania reușește totodată să obțină o amânare a aplicării sistemului de monitorizare, potrivit căreia acesta va funcționa doar de la 1 martie 2014, la câteva luni după alegerile naționale din Germania, în cadrul cărora Angela Merkel își va depune mandatul (ținând cont de opinia publică, care se opune ideii de a ajuta țările aflate în dificultate).

Instituția de supraveghere ce va funcționa la începutul anului 2014, în cadrul BCE, va fi condusă de un consiliu format din: un președinte și un vicepreședinte, patru oficiali ai BCE și câte un reprezentant al fiecărei țări din cele 17 aflate în zona euro. Dar pe lângă aceștia, BCE va trebui să angajeze încă aproximativ 2000 de persoane, dacă dorește să reușească în îndeplinirea rolului de supervizor.