Etica Hinduistă

Introducere

Au trecut ceva mai mult de două secole de cînd occidentul a descoperit că India nu este doar pămîntul celor mai ciudate miracole sau a celor mai fabuloase bogăţii rîvnite de cuceritori de-a lungul istorie, ci, mai curînd un subcontinent, acărei civilizaţie multimilenară a creat patrimoniul cultural al Vedelor, al Upanishadelor şi a Bagavadgitei, însă, cu toata acestea, importanţa sa reală în sfera culturii moderne rămîne încă fragmentară si destul de neclară total.

Fără îndoială, India era cea mai originală ţară din Orient, pentru că ea în întregime ne propune spre meditaţie „marea problemă a Distinctivului”. Dar în ce constă această problemă a distinctivului? Înainte de toate în constatarea faptului că lumea indiană, în comparaţie cu lumea noastră de tradiţie greco-romană şi creştină, se prezenta mai mult de cît oricare altă ţară orientală, cu un caracter de maximă străinătate. Din acestă cauză ea nu poate fi considerată deloc o descoperire de muzeu sau un subiect de studiu despre „primitiv”. Dimpotrivă, ea era o lume vie, ca şi astăzi de altfel, şi, ba chiar, paradoxal modernă.Au

„India este antichitatea de astăzi. De astăzi şi din totdeauna. Acestă Indie este o realitate într-un totul deosebită, cu care nimic altceva nu poate fi comparat, nici în ce priveşte coeziunea sa ori gradul general de maturitate, nici în ce priveşte actualitatea sa perenă. Şi nici măcar în ce priveşte capacitatea sa de a cuprinde în acelaşi timp multiple vîrste ale umanităţii şi de a angaja, apoi, interesele noastre cele mai diferite, care merg de la metafizică la poezie, de la teologie la lingvistică.”

Hinduismul este cea mai veche dintre religiile lumii şi are acea idee care rămîne în convingerea oricărui indian de credinţă hinduistă, mai mult sau mai puţin subconştient.

Marile teme ale acestei deosebite concepţii poetico-religioase, viţă şi morte, absolut şi relativ, lumea de aici şi cea de dincolo, se găsesc fără îndoială în Rik pristoric. Acest tip singular de gîndire, care aparţine hinduşilor şi nici unui alt popor de pe pămînt,s-a format în mare parte în acea perioadă cronologică indefinibilă.

Forţa şi vitalitatea indienilor stă în faptul că tradiţia lor, chiar fărămiţîndu-se, s-a reînnoit nereu, chiar s-a îmbogăţit, asimilînd civilizaţii, culturi şi limbi, nepierzînd niciodată izvorul originar.

Oameni sau zei?

Coloanele Hiduismului au fost foarte ferme încă de atunci, “în vîrsta limbajului”, cînd au fost concepute Vedele nemuritoare într-o sanscrită necizelată, dar bogată, poate numai vorbită şi nu scrisă. Putem deci succind să schiţăm în cinci mari secţiuni această tradiţie cum a fost ea întrevăzută de vizionarii-poeţi; iată conceptele fundamentale:

1.Brahman:Ka sau Tad-Ekam, brahm = abundenţa cîntecului şi a ritmului, Purusha primordeal care apoi se configurează într-un zeu – Persană (Brahmâ) şi într-o fiinţă impersonală (Parabrahman). El este sinonim al spiritului care se defalchează prin manifestare în fiinţă şi în nefiinţă, devenind Purushai şi Prakiriti:în Vedanta, aceasta din urmă va deveni Maya sau Shakti, energia primordială a lumii.

2.Atman: marele Suflu-Pneuma sau Marele Sine, ce se adaugă eului individual, sufletului lumii şi al tuturor fiinţelor. Sinonimul anticului Skambha, sprijinul lui unu-întreg.