Iorgu Iordan - Stilistica limbii române

Iorgu Iordan a fost un erudit, un deschizător de drumuri în ceea ce privește cercetarea numeroaselor domenii lingvistice. Maniera sa savantă abordată in cercetarea faptelor de limbă a avut ca rezultat numeroase lucrări de specialitate urmărind dezvoltarea științei limbii în general și a stilisticii în particular.

Această recenzie are la bază una din lucrările sale de căpătâi și anume „Stilistica limbii române” Ediție definitivă, Editura Științifică, București, 1975. O carte impunătoare prin corpul fizic, evidențiată prin coperți cartonate și îmbracate într-un material textil, cărămiziu. Pe centrul cărții se gasește un chenar negru reliefat unde sunt gravate inițialele autorului, într-o culoare aurie asemeni numelui si titlului, scrise pe cotorul acesteia. Prima pagină este dedicată a doi lingviști ce reprezintă modelele de influență ale lucrării și anume, Charles Bally și Leo Spitzer, ale căror teorii vor fi evocate ulterior în lucrarea lui Iordan.

Structura este una amplă, distribuită in 405 pagini. Primele patru capitole: Prefață, Lămurire, Lista abrevierilor, Introducere, având caracter preliminar. Subiectul lucrării este dezbătut in patru părți teoretice divizate pe criterii gramaticale ca și conținut, numite după cum urmează: Fenomene fonetice, Fenomene morfologice, Fenomene sintactice și o ultimă parte dedicată Fenomenelor lexicale. Următorul capitol, Bibliografie cronologică vine structurat în trei subdiviziuni: Lista de sigle și abrevieri, Bibliografie cronogică, Indicele numelor din bibliografie, fiind urmat de o rubrică finală numită Indice, organizată în alte trei subcapitole: A.Materii, B.Autori, C.Cuvinte.

Lucrarea de „Stilistică a limbii române” a lui Iorgu Iordan întrunește numeroase puncte de vedere și interpretări, fiind un important tratat de lingvistică și filologie, publicat în anul 1944, urmat de mai multe reeditări finalizate ulterior în ediția prezentă și definitivată în anul 1975. Această operă fundamentală a limbii române are ca obiect de studiu stilistica lingvistică, dezvoltată într-o manieră proprie de Iorgu Iordan care isi insușește incontestabil direcția impusă stilisticii de Charles Bally și de Leo Spitzer. În analiza sa minuțioasă asupra faptelor de limbă, Iordan trasează de la bun început limitele stilisticii lingvistice abordate în lucrarea sa, făcând o delimitare hotărâtă față de stilistica estetică, pe prima el o definește drept știința care se ocupă cu „studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice din punct de vedere al conținutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiunea faptelor de limbă asupra sensibilității” . Domeniul stiisticii lingvistice îsi are limitele dincolo de stilistica estetică sau retorică definită ca „studiul stilului, adică studiul tuturor mijloacelor lingvistice folosite de un scriitor(sau orator) pentru a obține anumite efecte de ordin artistic” . Capitolul introductiv, concentrat in informație este puternic susținut de adnotări ample aflate in josul paginii, fapt continuat în fiece capitol al lucrării aducându-se informații suplimentare cu privire la noțiunile dezbătute dar si elemente auxiliare analizate prin comparație cu alte limbi străine precum franceza. engleza, germana. După definirea celor doua direcții stilistice, atenția stilisticianului cade asupra faptelor de limbă, acestea divizând-se in termeni cu conținut propriu-zis sau intelectual, care fac referire la sensul denotativ și termeni cu conținut afectiv sau de natură subiectivă care au sens conotativ. Factorul expresivitate variază de la un cuvânt la altul în funcție de epocă și subiectul vorbitor, amploarea sa fiind dată de noutatea termenului, plasticitate, fantezie și uzura acestuia ce este invers proproțională cu factorul în discuție. O altă influență asupra expresivității o are elementul de fantezie ce oferă o plasticizare și concretizare a noțiunilor, obținându-se maximizarea factorului expresivitate, pornindu-se de la un cuvânt cu un anumit grad de incărcătura afectivă precum „rău, viclean” și ajungându-se la sinonime expresive ca „mațe-fripte, mațe-albastre, mațe-pestrițe” care nasc o anumită imagine in subconștientul vorbitorului. Autorul trasează anumite delimitări, făcând apel la teoriile lui Bally privind diferențele între limba scrisă, de factură intelectuală și cea vorbită, cea din urmă fiind mai bogată în material expresiv nesupus unor anumite convenții, asemeni limbajului instruit. El abordeazăși problematica simbolismului fonetic grupând sunetele pe baza valorii expresive ale acestora, obiectele mari sau departate sunt sugerate de vocalele a și o, opusul acestora fiind reprezentate de vocala i, lichida l ce sugerează caracterul „moale” în opoziție cu r care reprezintă ideea de „repede” acestea fiind comune atât in cazul limbii române cât si în cazul altora indoeuropene. Mijloacele extralingvistice sunt și ele amintite: accentul ce influențează intonația, accelerarea sau încetinirea tipului vorbirii ca urmare a emoției subiectului vorbitor. De asemenea autorul accepta o extindere destul de cuprinzatoare a conceptului de stilistica, relevand trei trepte stilistice, privite din punct de vedere al ierarhiei lor in sistemul limbii: stil(uri) individual(e) sau idiostil(uri), stiluri functionale si stilul general al limbii sau stilul limbii comune, ultima categorie intrand de fapt in vechile tipare ale stilisticii lingvistice. Introducerea ne prezintă succint esența ramurilor discutate in cele patru părți constitutive ale lucrării aducând în discuție teoriile lui Spitzer și Vossler, cel din urmă fiind adeptul stilisticii estetice.