Asertivitatea

Actualmente în literatura de specialitate pentru desemnarea unei comunicări eficiente şi, respectiv, a conduitelor optime, se întîlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă şi comportament asertiv. Dar ce înseamnă de facto asertivitatea ?

Dacă pentru o descriere amplă am putea să ne imaginăm relaţiile umane pe un continuum, atunci la cele două poluri ale acestuia s-ar găsi comunicarea şi comportamentul agresiv, iar la celălat - comunicarea şi comportamentul pasiv. Ei, bine, chiar la mijlocul acestui continuum s-ar situa comunicarea şi comportamentul asertiv.

Comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu se încalcă nici drepturile personale, nici ale celorlalţi, subiectul exprimîndu-şi necesităţile, dorinţele, sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, într-o manieră socialmente adecvată. Comportamentul asertiv demonstrează respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, promovează autodezvăluirea, autocontrolul şi aprecierea pozitivă ai valorii de sine.

Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluţionare a problemelor interpersoanle. Comunicarea directă, deschisă şi onestă permite recepţionarea mesajelor fără distorsiuni, ceea ce menţine relaţiile cu ceilalţi. Într-o comunicare asertivă tensiunea , critica, conflictul etc. sunt constructive.

Definiţia asertivităţii, accepţiuni ale asertivităţii

Smith (1975) analiza comportamentului asertiv ca fiind dreptul fundamental al fiecărui individ. Concepţia lui şi-a asumat o libertate mult mai extinsă decît o făcea filosofia social-democratică: "Ai dreptul de a-ţi judeca propriul comportament, gînduri şi emoţii, de a avea responsabilitate pentru iniţierea unor comportamente şi pentru consecinţele lor".

Rakos (1979) a criticat această definiţie, bazată numai pe drepturi, pentru lipsa cunoaşterii că exprimarea drepturilor prin acţiunea individuală într-un context social determină relatare responsabilităţilor antecedente şi ulterioare. Evidenţierea drepturilor individuale la extensia drepturilor societăţii şi responsabilităţile individuale îmbibă conceptul de "asertivitate" cu o aură de narcisism şi egoism.

Cîteva definiţii se fixează pe expunerea emoţională ca element cheie. Wolfe (1982) conceptualizează asertivitatea în temeni de "exprimarea oricărei altei emoţii decît anxietatea unei persoane".

Cea mai reuşită definiţie în această categorie este formulată de Rimm şi Masters (1979): "comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă şi relativ directă a gîndurilor şi sentimentelor ce sînt social adecvate şi în care se ţine cont de sentimentele şi bunăstarea altor oameni".

Lange şi Jacubowski (1976) susţineau că "asertivitatea implică apărarea drepturilor personale şi exprimarea gîndurilor, sentimentelor şi convingerilor în mod direct, onest şi adecvat, fără a viola drepturile altei persoane".

Asumarea teoretică se include în a patra categorie, alături de exprimarea drepturilor şi emoţiilor. De exemplu, Alberti şi Emmons (1970) notau următoarele: "Comportamentul preluat de o persoană pentru a acţiona în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate nepotrivită, pentru a-şi exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi fără a renega drepturile altora este numit comportament asertiv".

Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care comportamentul asertiv poate fi definit: "abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive şi negative; abilitatea de a iniţia, continua şi finisa o conversaţie generală".

Galossi şi Galossi (1977) au expus nouă categorii: de a da şi a primi complimente; a face solicitări, a iniţia şi a menţine o conversaţie, apărarea drepturilor; refuzul cererilor, exprimarea opiniilor personale, a nemulţămirilor, a mîniei şi a sentimentelor pozitive.

În final, cîteva definiţii fundamentale au fost oferite în literatura de specialitate. Heimberg, Moutgomery, Madsen (1977) au sugerat că comportamentul asertiv este conceptualizat ca fiind rezolvarea efectivă a problemei.