Banchetul de Platon

Platon, unul dintre ”marii socratici”, se afirmă în filozofia antică ca un promotor al teoriei ideilor, facînd din ele o lume desăvîrşită şi absolută, o lume a virtuţilor divine.

Pentru Platon, ideea de Bine reprezintă idealul suprem, această valoare absolută fiind precedată de Frumosul desăvârșit. Tendinţa de a accede la Frumos, şi apoi la Binele suprem, reprezintă, în viziunea filozofului, definiţia sentimentului iubirii, pe care Platon îl elogiază în opera sa, ”Banchetul”.

”Banchetul”, numit şi „Simpozionul”, este considerat unul dintre cele mai frumoase şi mai captivante dialoguri ale lui Platon, în care scriitorul încearcă să descopere fundamentul sentimentului ideal sau idealizat al dragostei.

În această opera, filozoful relatează despre un banchet, care a avut loc în casa lui Agaton, în timpul căruia participanţii îşi propun să aducă fiecare cîte un elogiu zeului iubirii, Eros.

Cel care propune ca participanţii „să-şi petreacă seara stînd de vorbă”, şi anume elogiînd iubirea, este Eriximah, inspirat fiind dintr-o afirmaţie a lui Faidros, în care acesta se revoltă împotriva faptului că „poeţii au alcătuit imnuri şi proslăvire în cinstea zeilor, în timp ce despre Eros, un zeu atît de vechi şi de mare, nu s-a învrednicit să scrie vreo laudă nici unul dintre mulţii şi marii poeţi care au fost” şi „nici un om nu s-a încumetat să-l slăvească aşa cum se cuvine”.

Întrucît Faidros este iniţiatorul acestei discuţii, lui i se oferă dreptul de a rosti primul elogiu. În discursul său, Faidros preamăreşte dragostea ca pe o zeitate atotputernică, una din cele mai vechi divinităţi, care inspiră în mod divin îndrăgostiţii către virtute şi îi conduce prin iubirea de glorie către fapte onorabile. El consideră că acest preaînalt sentiment a apărut la originea lumii şi este „vrednic de admiraţia oamenilor şi a zeilor”. Totodată, Faidros accentuează faptul că dragostea „este pentru oameni pricina celor mai mari binefaceri” şi permite accesul la lumea Frumosului absolut.

O altă idee ce rezidă din elogiul lui Faidros reflectă concepţia conform căreia o persoană dominată de sentimentul dragostei are curajul să se autosacrifice în numele iubirii; „numai iubitorii sînt hotărîţi să moară pentru iubirea lor”. Pentru a-şi susţine ideea, oratorul apelează la mitul lui Admet şi al Alcestei, conform căruia Alcesta acceptă să moară în locul soţului ei, pentru ai salva viaţa.

În finalul cuvîntării sale, Faidros revine la ideea sa iniţială că „Eros este, dintre toţi, cel mai vechi zeu”, accentuînd, totodată, că sentimentul iubirii este „cel mai vrednic de cinstea noastră şi cel mai în măsură să-i ajute pe oameni să dobîndească tot ce poate fi dobîndit în viaţă, iar după aceea să fie pomeniţi după moarte pentru vrednicia lor”.

Următorul orator este Pausanias, care, prin discursul său, susţine că Faidros a elogiat iubirea absolută, adică cea legată de sacralitate şi de suflet. Însă alături de „Erosul Ceresc”, spune Pausanias, există şi un „Eros Obştesc”, care simbolizează iubirea trupească. El consideră că „cu asemenea iubire iubesc oamenii de rînd; ei iubesc mai mult trupurile decît sufletele şi îi căută pe cei mai fără minte din preajma lor, pentru că urmăresc numai şi numai săvîrşirea actului.

Tot în discursul lui Pausanias se menţionează despre bine şi despre rău, oratorul afirmînd că „nimic nu este bun în sine” şi „despre orice activitate putem spune că ea nu este nici bună nici rea”, iar binele şi răul sînt nişte valori relative, percepute în dependenţă de manifestarea lor.

Vorbind despre iubire, Pausianias susţine că dragostea crează „multe şi prea strînse legături între oameni”, îi face mai buni şi mai înţelegători. El îi cataloghează drept netrebnici pe cei ce „slujesc Erosului Obştesc, care iubesc mai mult trupul decît sufletul şi care nu sînt statornici în dragostea lor”. Însă cei care slujesc Erosul Ceresc, „cei îndrăgostiţi de frumuseţea firii, iubesc toată viaţa”, pentru că ei se leagă de ceea ce nu este supus schimbării, de ceea ce aparţine veşniciei, adică de suflet.

Pausanias cataloghează drept un lucru lipsit de consideraţie şi de demnitate iubirea pretinsă cu scopul de a dobîndi bani sau o poziţie socială şi afirmă că o persoană „în stare să facă din lăcomie orice pentru oricine” se îndepărtează de lumea Frumosului şi, astfel, pierde şi posibilitatea de a accede în lumea Binelui absolut.

Eriximah, succesorul lui Pausanias, menţionează că oratorul precedent „nu şi-a dus gîndul pînă la capăt, aşa că se vede silit să încerce să-i dea el încheierea cuvenită”. Aşadar, el crede că trupurile cuprind în ele şi pe un Eros şi pe celălalt”, însă aceşti doi Eros, ce se află în toate, trebuie ţinuţi sub paza bunei măsuri”. Conform opiniei lui Eriximah, „Erosul cel bun” şi „Erosul cel Rău” au aceeaşi prioritate în sufletul omului, însă totuşi mai influent este „acela dintre cei doi Eros care ne face în stare să săvîrşim binele cu înţelepciune şi cu măsură, el fiind cel care ne pregăteşte pentru o fericire deplină”.

Ca şi predecesorii săi, Eriximah defineşte iubirea drept un sentiment suprem, care „nu sălăsluieşte doar în sufletele oamenilor”, însă peste tot şi pretutindeni, aflîndu-se „în tot ce există”. Proporţia fundamentală a acestui elogiu, este aceea că Eros este un principiu cosmic, o forţă a cărei acţiune operează în întregul univers, de la astre pînă în lumea vieţii, oameni, animale şi plante, şi chiar pînă la zei.

Încheindu-şi discursul cu concluzia că dragostea se manifestă atît pe terenul sacrului, cît şi pe cel al profanului, Eriximah îl invită pe Aristofan să-şi rostească lauda pentru Eros.

Aristofan este încredinţat că oamenii habar nu au cît de mare e puterea lui Eros, şi de aceea el încercă să demonstreze „în ce stă puterea lui”. Pentru a-şi susţine cauza, oratorul redă participanţilor la Banchet o poveste legendară, şi anume mitul androginului. Cîndva, demult, povesteşte el, oamenii nu erau aşa cum îi cunoaştem noi astăzi, fiind cu totul diferiţi. „Acele făpturi omeneşti din vremurile acelea era un bărbat-femeie, numit androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie”. Androginii aveau patru mîini şi patru picioare, şi un singur cap cu două feţe, formînd un tot întreg. Ei „erau înzestraţi cu o putere uriaşă, iar mîndria lor era nemăsurată, încît s-au încumetat să-i înfrunte şi pe zei”. Din această cauză, Zeus a decis să-i împartă în două, astfel diminuîndu-le măreţia şi puterea.

Prin acest mit Aristofan încearcă să explice de ce oamenii îşi caută perechea potrivită şi aduce drept argument următoarea afirmaţie: „trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tînjească după cealaltă”, şi de aceea „fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim”.

Aşadar, Aristofan consideră că dragostea ne aduce la condiţia iniţială, atunci cînd eram măreţi şi atotputernici, „îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăşi unul, şi aducîndu-i astfel firii omeneşti tămăduire”. Oratorul are convingerea că anume din tendinţa noastră pătimaşă de a fi din nou întregi şi survine sentimentul iubirii.

În discursul său, Aritosfan reproduce ideea de dragoste adevărată, care apare doar atunci cînd cele două jumătăţi ale întregului iniţial se regăsesc. El spune că atunci „cînd norocul scoate în calea cuiva propria sa jumătate, el este cuprins de un avînt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea lui nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă”. Astfel, conform concepţiei lui Aristofan, iubirea, şi anume iubirea adevărată, se manifestă prin dorinţa de a fi mereu alături de persoana iubită, de a petrece întreaga viaţă împreună. Atunci cînd acestă dorinţă devine realitate, oamenii acced la fericirea supremă, „întorcîndu-se astfel la starea cea dintîi”. În finalul discursului, Aristofan concluzionează că Eros este zeul care ne călăuzeşte către făptura noastră adevărată, cea originară, „dîndu-ne marea nădejde că el ne va reaşeza în vechea noastră stare şi, vindecîndu-ne rănile, ne va dărui fericirea deplină”.