Două Secole de Mitologie Națională

Naţiune, naţionalism, stat naţional: cuvinte atât de des pronunţate şi cu o puternică încărcătură simbolică şi emoţională. Dar ce înseamnă ele de fapt? Reflectă o realitate obiectivă sau sunt mai curând expresia unei mitologii materializate? Definesc permanenţe sau doar o fază istorică recentă pe cale de a se încheia? Lucian Boia îşi propune să răspundă la aceste întrebări în spiritul propriului său sistem de interpretare: o istorie în care imaginarul conduce jocul.

Scopul acestei lucrări este prezentarea si evidenţierea consecinţelor istorice ale naţionalismului, o ideologie care, în ultimii 200 de ani, a adus importante schimbări în modul in care europenii se percep pe ei înşişi, dar şi pe acei oameni pe care ei au tendinţa de a-i considera străini.

Procesul de constituire al naţiunii moderne şi afirmarea conştiinţei naţionale a fost preliminat în secolele XVI – XVII de etapa cristalizării conştiinţei de neam. Cronologic afirmarea conştiinţei naţionale este situată în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Întâietatea la definirea modernă a naţiunii la români, aparţine cărturarilor din Transilvania şi Banat. Concepţia despre naţiune la români s-a elaborat prin adecvarea ideilor contractualiste franceze la spiritul filosofiei germane.

Definirea identităţii naţionale şi afirmarea legăturilor multiple, indiferent de alcătuirea politică, starea socială sau confesiune, formează conceptul cultural de naţionalitate, exprimat prin enunţuri.

Naţionalismul, ce poate fi definit ca o ideologie care creează şi susţine o naţiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni, a produs mutaţii esenţiale în cultura europeană, fiind responsabil pentru transformarea multora dintre grupurile etnice ale Continentului European în comunităţi definite în primul rând prin acele elemente si trăsături (limba, istorie) care le separă de alte grupuri umane.

Totodată, vorbind de naţiune, putem spune că aceasta încarnează nu atât o realitate istorică obiec¬tivă, cât un proiect ideal. Ea există în conştiinţe. Ea aparţine imaginarului. Este unul dintre marile mituri ale timpurilor mo¬derne şi, ca orice structură a imaginarului, reuneşte substanţa „arhetipală" (în acest caz, vechile legături de sânge, solidarităţile de tip tribal) cu noile valori create de o istorie recentă (suveranitatea poporului, sistem politic reprezentativ).

Lucian Boia, propune o definiţie a naţiunii astfel: „Putem defini naţiunea drept o comunitate complexă dar simplificată şi omogenizată în imaginar, învestită cu un înalt grad de coerenţă şi cu un destin specific care o delimitează şi o deosebesc de celelalte comunităţi similare” . El consideră că singura cerinţă obligatorie pe care o presupune naţiunea este voinţa de a fi. Ceilalţi factori constitutivi ai naţiunii: limba, religia, teritoriul, istoria, structurile economice nu ar pune, fiecare în parte, „vreo condiţie obligatorie”. Dacă o anumită elită doreşte acest lucru la un moment dat, „naţiunea se poate face şi fără unul sau altul dintre factorii respectivi” . Afirmaţia sa este oarecum exagerată întrucât, dacă este adevărat că unii dintre factorii menţionaţi pot lipsi (teritoriul, religia sau o dezvoltare comună a economiei), alţii, precum etnia şi limba comună sunt, totuşi, indispensabili în acest proces (chiar dacă, după cum observă corect Lucian Boia, ultima are şi un caracter „creat”, prin generalizarea unui anumit idiom – limba „populară”, de exemplu – sau, uneori, prin inventarea lui integrală) .

Regulile după care este alcătuită o limbă formează obiectul gramaticii generale sau raţionale. Într-un cadru istoric precis delimitat, cronologic, spaţial şi uman sau naţional, limba devine un aspect al civilizaţiei şi un factor de civilizaţie. Cultivarea limbii porneşte de la o concepţie unitară, raţionalistă şi istorică asupra limbii văzută în conexiune cu devenirea naţiunii, indiferent de compartimentul pe care îl abordează (vocabular, gramatică, ortografie). Cultivarea limbii în sensul perfecţionării şi unificării ei, constituie în ultimă instanţă, dezideratul spre care converg preocupările lingvistice. Fenomenul de cultivare a limbii are în vedere o corelaţie permanentă gramatică-vocabular – ortografie, un demers convergent dinspre aceste trei direcţii, unul din mijloacele prin care este concepută ridicarea calitativă a naţiunii. Cultivarea limbii are ca obiect limba literară care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti risipite.

Deci, se poate spune că naţiunea este deopotrivă un produs al istoriei şi propriul ei produs .

Naţiunea s-a format pe temeiul unor premise istorice, însă tipul de solidaritate căruia i-a dat naştere (şi care o defineşte) este, el, cu totul nou. Aceasta nu înseamnă, totuşi, cum afirmă Lucian Boia, că termenul, ca atare ar fi o „convenţie” care acoperă „o nesfârşită diversitate de manifestări” sau că „ceea ce înseamnă «naţiune» depinde de alegerea noastră, de modul cum vrem ...să privim, să abstractizăm şi să interpretăm o anumită fază a evoluţiei istorice” .