Filosofia și arta

Estetica este o disciplină filosofică și, prin urmare, ceea ce spunem despre filozofie în genere, trebuie să predicăm și despre estetică. Aceasta a apărut din nevoia de a înțelege și explica aspectul creator al gândirii și acțiunii umane care instituie valori obiectivate în opere de artă. Pentru estetică, gândirea și activitatea umană produc mai mult decât putem înțelege, fapt ce explică multiplele dezacorduri de opinie privind corelația dintre ceea ce facem și ceea ce gândim, știm și cunoaștem despre aceste fapte producătoare de nou.

Gândirea filosofică este, din acest punct de vedere, un instrument care produce echilibru existențial și sens al vieții, neavând funcții practice, de intervenție în lume, precum celelalte forme de cunoaștere.

Filosofia artei cercetează faptul de a fi al operei de artă (sinteză a obiectului artistic și a obiectului estetic) și unitatea de înțeles a acesteia prin raportare la lucrările individuale de artă, în vreme ce filosofia trăirii estetice cercetează faptul de a fi al actelor estetice ale minții care produc metamorfoza stranie a obiectelor „fizice”, tangibile, în obiecte de valoare și unitatea acestora prin raportare la stările emoționale concrete generate de întâlnirea cu „frumosul”, respectiv cu modul emoțional în care noi ne raportăm la obiectele lumii. În cele ce urmează ne vom concentra analitic pe descifrarea naturii și structurii filosofiei artei, ca domeniu distinct de analiză a esteticii filosofice.

Filosofia artei trebuie văzută ca o ontologie a operei de artă. Pentru a înțelege acest statut al filosofiei artei trebuie să facem o incursiune, fie și sumară, în istoria gândirii filosofice europene pentru a decela acele elemente care configurează, într-un mod particular, tipul de cercetări filosofice care se identifică, încă de la Platon și Aristotel încoace, cu ontologia.

Filosofia artei studiază „ideea de artă”, ceea ce e universal în modul în care noi gândim arta ca domeniu autonom al culturii, dar și ca sinteză mentală a tuturor lucrărilor de artă.

Punctul exact din istoria omenirii în care omul a simțit nevoia să-și pună întrebări privitoare la artă, la rolul acesteia în societate și la statutul artistului nu poate fi definit cu precizie, însă în ceea ce privește cultura europeană, putem fixa acest punct în perioada Greciei presocratice (sec. VI-V î.Hr.). Chiar dacă s-au conservat manuscrise mai vechi care conțin gânduri sporadice despre artă în genere - Iliada și Odiseea. Odată cu epoca filosofiei grecești putem vorbi despre niște „teorii” ale artei în spațiul european.

În mentalitatea grecilor religia, știința, arta și filosofia erau percepute ca fațete complementare ce alcătuiesc întregul reprezentărilor omenești despre lume, o lume dominată de ordine, armonie și frumusețe. De aceea, nu este întâmplător că unul dintre sensurile cele mai vechi ale cuvântului grecesc kosmos este acela de „podoabă” purtată de femei pentru a părea mai frumoase. Încă din cele mai vechi poeme grecești, Iliada și Odiseea, kosmos a avut aceste două sensuri principale în care putem întrezări o distincție esențială pentru lumea grecească - aceea dintre aparență și esență. Pentru greci, cosmosul era, în primul rând, locul în care esența și aparența se întâlneau într-o unitate armonioasă.

Primii filosofi greci, cei dinaintea lui Socrate, Platon și Aristotel sunt gânditori în scrierile cărora raționalitatea este unificată cu mitologia și teoria se împletește cu gândirea magică. Dar, într-o astfel de împletire, primul plan este adesea ocupat de elementul arhaic-religios, în mod corect începuturile filosofiei artei în mințile primilor oameni care au încercat să „teoretizeze” reflecția despre frumos.

Platon extinde această idee și asupra filosofiei artei și a esteticii. Erosul, iubirea gândită ca daimon, este cea care se face responsabilă pentru emoția estetică. Muzele sunt cele ce se fac responsabile pentru creația artistică. Omul însă, artistul, rămâne responsabil pe plan social pentru operele sale. Așadar, daimonicul are rolul de a prezenta ideile în fața instanței rațiunii, ca în mitul din Phaidros, iar omul este chemat să discearnă, adică să despartă, ideile „benefice” de cele „dăunătoare”.

Atunci când Platon vorbește despre problema scrierii, vorbește totodată și despre pictură sau despre desen, lucru ce poate fi văzut cu ușurință la nivelul textului original. Așadar, mitul lui Teuth are implicații directe în domeniul artelor vizuale în genere prin faptul că pune în discuție problema legăturii dintre artă și operă.