Nostalgia Androginului

1 Problema androginului la Platon şi la alţi filosofi

1.1 Platon

În dialogurile lui Platon avem de-a face cu două concepţii despre sexualitate, una expusă în „Banchetul”, iar cealaltă dezvoltată în „Republica”. În „Banchetul”, Platon închipuie un mit, conform căruia la început a existat o rasă primordială, un gen de vieţuitoare care cuprindea în sine principiul masculin şi principiul feminin, şi care se chema androgin. Fiind îngrijoraţi de puterea lor (tema prometeică), zeii hotărăsc să-i taie în două, fiind astfel determinată apariţia ambelor fiinţe, cu sex masculin, respectiv feminin. Demitologizată, povestea descrie, de fapt, starea oamenilor în timpurile imemoriale (in illo tempore), când aceştia trăiau într-o perfectă unitate, fiind nemuritori şi fiinţe absolute, nescindate, neduale. Diferenţierea sexelor este corespunzătoare stării acelei fiinte care nu-şi mai are viaţa în sine, ci în celălalt, iar dorinţa de celălalt reprezintă dorinţa după nemurire, împlinire spirituală. Platon este, se pare, mai interesat de dualitatea sexelor, rostul mitului fiind acela de a explica semnificaţia erosului .

Platon a amintit de mitul androginului în „Banchetul” ( dialog scris de Platon probabil între anii 384-379 î. Hr.): acesta se numea pe atunci androgin, căci şi înfăţişarea lui conţinea, ca şi numele, câte o parte de bărbat şi câte o parte de femeie. Întregul se scindează, perechea masculin / feminin este evidenţiată, dar trauma despărţirii, ca o consecinţă a trufiei dintâi, se dovedeşte greu de suportat. Jumătăţile se vor căuta mereu, tânjind perpetuu să devină „o singură fiinţă, căci vechea noastră făptură, aşa cum am descris-o, era un întreg” . Este un dor extins pe întreaga durată a timpului, adică şi în viaţă şi în moarte, cum o recunosc, de altfel, atâtea mari poeme ale lumii.

„Trebuie însă mai întâi să lămuresc care este natura omenească şi la ce prefaceri a fost ea supusă. Iată, cândva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum suntem acum, eram cu totul altfel. În primul rând, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc şi fel femeiesc, ci şi de un al treilea fel, care era părtaş la firea dintre cele două. Însă din aceasta a rămas doar numele, fiinţa lui a pierit din lume. Făptura aceasta omeneascã din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie. Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar şi acesta numai ca poreclă de ocară. În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfãţişau, toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi cu laturile formând un cerc; aveau patru mâini şi tot atâtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gât rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură. Făpturile acestea mergeau, ţinându-se drept şi putând să se mişte înainte şi înapoi, ca şi noi cei de acum, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădurale ale lor şi se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac roata aruncându-şi picioarele sus şi apoi revenind cu ele pe pământ. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obârşia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ţinând şi de soare şi de pământ. Şi tocmai de aceea erau rotunde şi rotitoare aceste făpturi, atât ele însele cât şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte până şi pe zei. Într-adevãr, despre ei este vorba în Homer când sunt pomeniţi Efialtes şi Otos, care au vrut să urce pânã în cer şi să-l cucerească, cu zeii lui cu tot. Văzând aceasta, Zeus şi ceilalţi zei au stat la sfat, să hotărască ce este de făcut cu făpturile acelea. Şi erau foarte descumpăniţi: pe de o parte nu puteau nici să le omoare, nici sã le trăsnească, cum au fãcut cu Giganţii, stârpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi trebuit să se lipsească de cinstirea şi de jertfele pe care ei le aduceau), iar pe de altă parte nici nu puteau să le mai rabde trufaşa încumetare. Zeus după lungă şi grea gândire, a spus: Cred că am găsit un mijloc care, păstrând seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deşănţării lor. Chiar acum o să-i tai în două pe fiecare dintre ei, şi în felul acesta vor deveni mai slabi şi totodată, sporindu-le numãrul, ne vor fi nouă mai de folos. Vor merge drepţi, pe câte două picioare. Iar dacă, totuşi, nu se vor potoli şi vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge decât într-un picior.