Problematica Obiectului și a Subiectului în Cunoaștere

ARGUMENT

Prin alegerea unei teme de referat legată de conceptul de ,,cunoaştere” mi-am propus să studiez legăturile existente intre psihologie şi filosofie prin prisma afirmaţiei pe care psihologul american Gordon W. Allport o făcea în legătură cu psihologia personalităţiişi care este evident valabilă şi pentru alte domenii ale psihologiei: „Toate lucrările de psihologia personalităţii sunt în acelaşi timp lucrări de filosofia persoanei.”

Deşi psihologia s-a deprins de filosofie, constituindu-se ca ştiinţă autonomă, colaborarea dintre aceste discipline în domeniul cunoaşterii se răsfrânge benefic asupra amândurora. Adesea formele lingvistice pe care le mai folosim astăzi în psihologie referitoare la cogniţie îşi au originea în anumite noţiuni metafizice antice despre suflet, filosofia contribuind şi la explicitarea şi elucidarea unor supoziţii tacite ale abordărilor psihologice. La rândul său, psihologia poate sprijini filosofia în demersurile sale specifice privind clarificarea distincţiilor „clasice" dintre natură şi cultură, subiect şi obiect în cunoaştere, înnăscut şi dobândit, a priori şi a posteriori.

Studierea problematicii subiectului şi a obiectului în cunoaştere constituie pentru mine o oportunitate pentru a-mi lărgi orizontul informaţional în ambele domenii şi pentru a efectua o incursiune deosebit de interesantă în lumea marilor filosofi, a marilor gânditori – un izvor de înţelepciune şi de cunoaştere pentru orice demers de factură intelectuală.

INTRODUCERE

Cuvântul ,,cunoaştere” este utilizat pentru a desemna atât o activitate prin care iau naştere cunoştinţele, cât şi rezultatele acestei activităţi. In primul sens sunt vizate capacităţile cognitive ale intelectului uman şi funcţionarea lor, iar in al doilea sens, sunt evidenţiate cunoştinţele gata constituite, noţiuni, judecăţi, teorii. Filosofii s-au interesat atât de facultăţile şi demersurile ce intervin în producerea cunoştinţelor, cât şi de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri.

Filosofia, stricto senso, se poate recunoaşte în teoria cunoaşterii: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, celebrul dicton pe care Socrate îl imprumutase de pe frontonul templului lui Apollo, situat in centrul Pământului considerat de Grecia Antica de a fi la Delfi, rămâne ca o mărturie pe care ivirea zorilor filosofiei o lansează înspre viitorul luminat şi întunecat deopotrivă de sâmburii de lumină semănaţi de ştiinţele moderne

În întreaga dezvoltare a gândirii filosofice, reflecţia asupra cunoaşterii s-a aflat într-o strânsă unitate cu cea asupra existenţei. Dacă în antichitate ontologia reprezenta domeniul central de interes filosofic, în epoca modernă, prin deschiderile oferite de operele lui Descartes, Locke si Kant, preocupările gnoseologice devin predominante.

Problematica teoriei cunoaşterii se centrează în jurul unor intrebări, cum sunt : Ce cunoaştem ? Cum cunoaştem ? Care este valoarea cunoştinţelor noastre ? Prin ce mijloace o putem proba ? Cum progresează cunoaşterea ?

În istoria filosofiei s-au conturat poziţii diverse cu privire la natura, modalităţile şi scopul cunoaşterii, marcând o adevarata revoluţie în gnoseologie. După unii filosofi, cunoaşterea, activitate teoretică a omului, se opune acţiunii in lume. Această problemă filosofică a cunoaşterii este triplă :

- Problema originii cunoaşterii umane este aceea de a şti daca ea provine din experienţă (empirism) sau din raţiune (rationalism) Conţinutul cunoaşterii noastre se dezvoltă odată cu extinderea experienţei şi cu progresul ştiinţei, atunci insăşi forma oricărei puteri de intelegere umană, „principiile” cunoaşterii, sunt de origine raţională şi comune tuturor spiritelor omeneşti („conceptualismul” lui Kant)

- Problema naturii cunoaşterii ne face să distingem diverse forme ale cunoaşterii, îndeosebi pe acelea ce ţin de spiritul de fineţe (ex: comprehensiunea care îl leagă pe medicul clinician de bolnavul sau) şi pe acelea ce ţin de spiritul geometric. Primul tip de cunoaştere este cerut în toate „ştiinţele umane” (psihologie, pedagogie, etc.) , al doilea tip convine ştiinţelor despre lume

- În sfârsit, problema importanţei cunoaşterii noastre este aceea de a şti dacă putem ajunge la absolut si la cunoaşterea naturii intime a lucrurilor, cum crede dogmatismul (Platon, Hegel), ori dacă cunoaşterea noastră rămâne limitată la lumea fenomenelor, fără a ne putea vreodată pronunţa asupra unor probleme fundamentale: natura materiei, esenţa sufletului omenesc (şi a instabilităţii sale) şi existenţa lui Dumnezeu (şi a naturii sale)

Se poate constata că însăşi tema gnoseologică a adevărului, a concordanţei cunoştinţelor cu obiectul cunoaşterii, nu putea fi desprinsă ca atare şi supusă reflecţiei filosofice decât pe măsură ce se realiza o dublă şi progresivă depăşire - pe de o parte a orizontului, a mentalităţilor şi culturilor arhaice, dominate de mituri, simboluri şi imagini, în care nu încăpeau speculaţii sistematice şi analize conceptuale, pe de altă parte, a încrederii spontane a omului în autenticitatea percepţiilor, reprezentărilor, noţiunilor şi raţionamentelor sale. A fost nevoie de o îndelungată maturizare reflexivă a spiritului uman pentru ca problema adecvării cunoştinţelor la obiectul cunoaşterii să poată fi pusă din perspectiva elaborării şi criticii filosofice. Acest proces de maturizare cognitivă a condus la formularea unor probleme şi soluţii „paradigmatice”, privind mijloacele, modalităţile, întinderea, garanţiile şi valoarea cunoaşterii de care omul este capabil.