Cheltuieli pentru Acțiuni Socio-culturale

CAPITOLUL 1

CHELTUIELI PENTRU ACŢIUNI SOCIO-CULTURALE

1.1 Caracterizarea generală a cheltuielilor pentru acţiuni socio-culturale

Nevoile sociale existente precum învăţământul, cultura, sănătatea, protecţia socială etc, reclamă organizarea de către autorităţile publice centrale şi locale pentru satisfacerea acestora cu ajutorul anumitor instituţii publice sau de către anumite persoane fizice sau persoane juridice.

Cheltuielile pentru acţiuni socio-culturale vizează satisfacerea nevoilor sociale menţionate,luând forma unor servicii publice oferite cetăţenilor în mod gratuit sau cu plata redusă (în domeniile învăţământului, sănătăţii, culturii etc.) sau forma unor transferuri băneşti (alocaţii bugetare, ajutoare, pensii, indemnizaţii, etc.) legate în special de protecţia socială .

După cel de-al Doilea Război Mondial, în America şi Europa a apărut o doctrină politică referitoare la sisteme de intervenţii în direcţia satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor sub denumirea de „statul bunăstării” ( welfare state ) .

„Statul bunăstării este reprezentat de modul de organizare a unei societăţi care garantează membrilor un maxim de protecţie socială şi securitate economică cu ajutorul unei redistribuiri a impozitelor şi contribuţiilor sociale” .

Dezvoltarea sistemului economic modern s-a dovedit însă neputincioasă în a satisface direct, echilibrat şi echitabil, multitudinea de necesităţi colective legate de protecţia, siguranţa şi bunăstarea indivizilor. De aceea în cadrul „statului bunăstării” existau metode, măsuri şi tehnici sociale prin care autoritatea publică acţionează în trei direcţii principale:

• acordarea unui venit minim pentru toţi membrii societăţii fără a lua în calcul mărimea pieţei

şi a proprietăţi;

• diminuarea ariei de nesiguranţă şi punerea în gardă a indivizilor şi familiilor lor în înfruntarea unor situaţii determinate de boli, bătrâneţe, accidente de muncă, şomaj;

• asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor condiţii mai bune de viaţa prin intermediul serviciilor publice generale;

În urma aplicării în practică a doctrinei cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale au crescut de la un nivel de 5-6% din bogăţia produsă de o ţară într-un an, cât reprezinta până la cel de-al Doilea Război Mondial până la un nivel aflat între 20-40% din PIB la sfârşitul secolului XX. Această categorie de cheltuieli are o pondere de peste 60% din totalul cheltuielilor publice, ea fiind principala componentă a cheltuielilor publice în ţările dezvoltate.

Îndeplinirea nevoilor publice social-culturale se poate realiza prin:

• oferirea unor servicii gratuite populaţiei prin accesul la instituţiile de învăţământ, de cultură, etc.;

• reducerea unor taxe (tarife) comparativ cu costul acţiunilor social-culturale realizate în favoarea cetăţenilor;

• acordarea unor ajutoare băneşti anumitor categorii de cetăţeni sub forma pensiilor, burselor, indemnizaţiilor,etc.

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îndeplinesc un important rol economic şi social deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură : educaţia şi instrucţia copiilor, ridicarea calificării profesionale, asistenţa medicală a indivizilor; se influenţează evoluţia demografică, se asigură un stat de protecţie socială, ridicarea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie membriilor societăţii. În acelaşi timp rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă şi în acţiunea lor asupra consumului, în sensul că influenţa cererea de bunuri şi, pe această cale stimulează sporirea producţiei.

Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale sunt :

1. gradul de dezvoltare economică înregistrat în ţările respective după cel de-al Doilea Război Mondial până la criza economică din 1973. În condiţiile în care economiile creşteau, iar veniturile fiscale creşteau chiar mai repede decât acestea, în acest caz cheltuielile pentru acţiuni social-culturale li s-au alocat sume tot mai mari;

2. factorul demografic influenţează nivelul şi structura acestor cheltuieli. Astfel după cel de-al Doilea Mondial odată cu creşterea rapidă a populaţiei au trebuit mărite cheltuielile în special în domeniul învăţământului;

3. creşterea costului serviciilor sociale şi a nivelului ajutoarelor familiale şi al alocaţiilor au condus deasemenea la majorarea acestor cheltuieli;

Domeniul sănătăţii este cel mai semnificativ deoarece datorită progresului ştiinţific înregistrat în domeniul cunoştiinţelor medicale,al aparaturii folosite şi în cel al medicamentelor, costurile au crescut foarte mult;

4. factorul politic, care a contribuit prin promovarea ideilor privind statului bunăstării şi redistribuirea veniturilor.

Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale sunt publice şi private dar mai pot fi şi interne sau externe. De regulă, ponderea cea mai ridicată o au sursele publice interne.

Aceste surse de finanţare provin din:

a) fondurile bugetare. Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor, regiunilor şi provinciilor membre ale federaţiei şi de bugetele colectivităţiilor locale în ţările cu structură federală, respectiv bugetul de stat şi bugetele locale, în ţările cu structură unitară.

Aportul resurselor bugetare la finanţarea cheltuielilor social-culturale diferă de la o ţară la alta; diferă, de asemenea, volumul finanţării, din diferitele verigi bugetare, a acestor cheltuieli. În unele ţări, numai bugetul guvernamental alocă fonduri pentru astfel de acţiuni (Franţa, Austria), pe când în alte ţări majoritatea resurselor bugetare provin din bugetele locale (Canada, Norvegia, Danemarca, SUA);

b) resurse provenind din fonduri financiare cu afectaţie specială. De regulă, la nivel macroeconomic se constituie unele fonduri care sunt alimentate cu resurse destinate special pentru finanţarea unor acţiuni social-culturale. În această categorie se înscriu: fondul pentru asigurările sociale de stat ce are ca sursă principală de costituire contribuţia la asigurările sociale; fondul pentru ajutorul de şomaj constituit în cea mai mare parte pe seama contribuţiei agenţilor economici şi al salariaţilor; fondul special pentru învăţământ; fondul special pentru sănătate etc;

c) fondurile proprii ale întreprinderilor publice şi private utilizate pentru finanţarea cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor, protecţia muncii şi a acţiunilor social-culturale-sportive;

d) veniturile proprii ale instituţiilor social-culturale obţinute din activitatea proprie, din prestarea de servicii pentru terţi sau din exploatarea unor bunuri ce le aparţin;

e) veniturile populaţiei care suportă diferite taxe, cotizaţii şi costurile unor servicii sau bunuri culturale;

f) fondurile unor organizaţii nonprofit. În această categorie sunt cuprinse organizaţiile neguvernamentale, instituţiile de caritate, fundaţiile, asociaţiile, bisericile şi alte aşezăminte de cult care participă cu diferite sume de bani la finanţarea unor acţiuni social-culturale;

g) ajutor financiar extern sub forma unor credite rambursabile şi a ajutoarelor nerambursabile primite de la organisme internaţionale - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite (UNICEF), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Banca Mondială şi organizaţi regionale (Uniunea Europeană prin intermediul Fondului European Social sau PHARE) precum şi a ajutoarelor primite de la diferite state în situaţii deosebite.