Clasici în teoria finanțelor publice

14. Clasici in teoria Finantelor Publice

1958

Incepand cu Marea Criza teoria finatelor publice a fost dominata de studiul efectelor politicilor fiscale asupra veniturilor, nivelului ocuparii fortei de munca si asupra nivelui preturilor.Teoria finantelor compensatoare a devenit miezul in jurul caruia s-au dezvoltat noile instrumente ale macro teoriilor.In ultimii ani, a fost resuscitat interesul in intrebarea clasica cu privire la momentul si locul in care resursele trebuiesc foosite in scopuri publice si nu private, precum si cu privire la cine ar trebui sa suporte costurile.In studiul finantelor publice tebuiesc luate in considerare ambele probleme cu toate ca problema clasica a resurselor publice ramane centrala in teoria finatelor publice.

Incepand cu faimoasele maxime ale lui Adam Smith, cei care au scris despre finantele publice au incercat sa stabileasca criterii pentru evaluarea resurseor si cheltuielilor publice.Unii au incercat chiar sa explice principiile dupa care sunt determinate atat resursele cat si cheltuielile publice. Smith analizeaza categoriile de nevoi care trebuiesc satisfacute prin resurse publice inainte de a analiza modalitatile de impunere. Abordarea sa a problemei cheltuielilor publice, desi mai putin restrictiva decat se presupune in general, este in primul rand de natura institutionala si istorica. El incearca sa explice motivul pentru care unele activitati sunt legate de finantale publice in timp ce altele sunt legate de cele private, dar fara mare succes. IN ceea ce priveste resursele publice, abordarea este realizata dintr+un dublu punct de vedere.Serviciile publice care nu pt fi finantate prin comisioane sau plati directe tebuiesc finantate prin taxe, alocate astfel incat cetatenii sa contribuie proportional cu posibilitatile lor; adica proportional cu veniturile pe care le realizeaza sub protectia statului. Cheltuielile statului sunt asemanate cu cheltuilile unui administrator pe care toti chiriasii sunt de acord sa+l plateasca pentru a-si realiza interesele proprii.In acest fel, Smith atinge cu ingeniositate teoriile beneficiului impuneriii si abilitatii da plati.De fapt, acestea doua sunt concepute astfel incat sa se potriveasca deoareca venitul este masura ambelor. Din acest punct, apare o scindare distincta intre cele doua abordari.

IGNORAREA CHELTUIELILOR PUBLICE: ABORDAREA DIN PERSPECTIVA POSIBILITATII DE A PLATI

Pe parcursul celei mai mari parti a secolului 19, autorii de traditie engleza s-au concentrat mai ales asupra problemei definirii mai exacte a termenului de ªposibilitate de a platiª. Considerand problema cheltuielilor publice ca fiind mai mult sau mai putin independenta de cea a impunerii, principalul lor obiectiv era de a traduce principiul platii in functie de posibilitati intr-o formula reala de taxare.

Pe masura ce venitul a devenit acceptat ca masura generala dupa care e masoara posibilitatea de a plati, problema a revenit la modalitatea de impunere( taxare): regresiva, proportinala sau progresiva in raport cu venitul. Reformulat de J.S. Mill, ªprincipiul taxarii in raport cu posibilitatile de a plati ªa devenit ªprincipiul taxarii astfel incat efortul realizat sa fie acelasiª. Anticipand teoriile moderne, Mill afirma ca acest mod de taxare va determina o impartire a sarcinii de a asigura resursele astfel incat efortul total sa fie minim. Desi teoria lui Mill era tehnic incorecta, ea a constituit premisa pentru schimbarea accentului de pe egalitatea distribuirii efortului prin sacrificii egale pe eficinta distribuirii efortului printr-un efort total minim.

Dezvoltarea analizei utilitatii marginale in ultima parte a secolului 19 a determinat o rafinare considerabila a doctrinei sacrificiului egal. Se distinge intre sacrificiul absolut egal, proportional egal si marginal egal; cel din urma, privit ca fiind o garantie a minimizarii efortului total a fost ales de Edgeworth solutie optima. Mergand pe linia presupunerii ca utilitatea venitului marginal este descrescanda si ca programul utilitatii este acelasi pentru toti, devine necesara adoptarea principiului sacrificiului progresiv egal.

Pornind de la principiul conform caruia costul servicilor publice ar trebui alocat astfel incat efortul total sa fie minim, e evidenta necesitatea ca resurse ramase disponibile pentru uz privat sa fie utilizate astfel incat sa asigure maximizarea satisfactiei. Presupunand ca partea de cheltuieli a bugetului este determinata independent de cea privind resursele, e lipsit de logica sa limitezi doctrina sacrificiului la frctiunea de venituri necesara pentru a sustine totalitatea serviciilor. Asadar, Edgworth a vazut in egalizarea veniturilor consecinta finala a doctrinei sacrificiului marginal egal, dar s-a grabit sa traga aceasta concluzie adaugand ca trebuie luati in considerare si alti factori de influenta asupra venitului.

O oarecum diferita dar totusi inrudita tranzitie de la posibilitatea de a plati la ajustarea distributionala a fot realizata de Adolf Wagner. El a propus o impartire a functiilor taxarii in functii pur fiscale si functii cu rol in asigurarea bunastarii. Cele dintai se refera la colectarea resurselor necesare pentru asigurarea servicilor publice si presupun un nivel de impunere proportional cu veniturile. Cele din urma urmaresc realizarea unui echilibru social si presupun o imppunere progresiva in raport cu veniturile. Aceasta separare a punctelor de vedere, care se regaseste si in distinctia facuta de Viti de Marco intre principiile politice si cele economice al taxari, va apare in sistemul destul de diferit conceput de Wicksell.

O ultima inflorire a doctrinei sacrificiului, dupa cum a aparut ea in lucrarea lui Pigou din 1920, a insemnat o rafinare superioara prin includerea sarcinii de efecte ale anuntarii in masura de sacrificiu care urmeaza a fi minimizat.Cu toate acestea, baza esentiala a doctrinei sacrificiului a ramas neschimbata : adica presupunerea conform careia utilitaea venitului marginal este descrescatoare si acest lucru este aplicabil tuturor platitorilor de taxe. Odata ce presupunerea unei distributii uniforme autilitatii a fost invalidata, posibilitatea de a stabili rate progresive sau degresive cu reala semnificatie devine foarte mica. Totodata, fundamentul subiectiv al acestei teorii este invalidat prin afirmatia conform careia este imposibil de realizat o comparatie intre utilitatile personale.Dat fiind ca fundamentul stiintific al teoriei posibilitatii de a plati a fost dovedit fals, institutia taxarii progresive trebuie sa-si gaseasca suport in rationamente filozofice legate de modul ideal de impunere.