Creditul public în România

Pe măsură ce evoluția statelor a devenit tot mai accelerată, domeniul public a început să își asume sarcini din ce în ce mai ample și mai costisitoare. Acest lucru a determinat o creștere semnificativă asupra resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Veniturile obținute de la întreprinderile publice, veniturile obținute prin încasarea de impozite și taxe și alte venituri nefiscale au început să nu mai fie suficiente în acoperirea tuturor resurselor financiare de care are nevoie statul.

Pe seama acestei situații, a apărut deficitul bugetar care este un important indicator macroeconomic în care cheltuielile depășesc veniturile și reflectă sanătatea financiară a unui stat. Acest deficit bugetar a impus apelul statului la resursele de împrumut, pentru a corecta acest dezechilibru. Iar modul prin care statele au inceput să-și procure resursele financiare de care aveau nevoie se numește credit public.

Ca formă specifică a împrumutului, un credit public reprezintă suma pe care o autoritate publică o ia cu împrumut de la un oarecare agent economic. În strânsă legătură avem datoria publică care înseamnă totalitatea sumelor împrumutate de către o entitate publică care rămân în sarcina acesteia pe un anumit interval de timp.

Ni se întamplă deseori să avem planuri pe care sub o formă sau alta nu le ducem la bun sfârșit. Fie nu avem timp, fie nu sunt o prioritate, fie nu avem bani pentru asta. Pe lângă planuri, pot apărea și situațiile neprevăzute. O problemă care poate fi rezolvată rapid, dar cu niște bani. Și cum o problemă nu vine niciodată singură, apare și lipsa banilor. Așa cum noi avem posibilitatea de a apela la un credit pentru a ne atinge scopurile, așa și statul are aceasta opțiune scopul fiind puțin diferit, ori pentru acoperirea unor cheltuieli pe termen scurt ori pentru echilibrarea bugetului.

Sursa împrumuturilor de stat o reprezintă disponibilitățile bănești ale populației și ale altor agenți economici. Contractarea se poate face fie direct de către stat, fie prin intermediul unor instituții financiare care gestionează plasarea împrumutului. Creditorul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, autohtonă sau străină. Creditul poate fi pe termen scurt, mediu sau lung și este purtător de dobândă.

În cazul în care creditul este acordat din surse ale populației sau ale altor agenți economici, cu excepția Băncii Centrale, masa monetară nu crește, deoarece sursa de finanțare o reprezintă disponibilitățile bănești ale acestora. În cazul în care creditorul este Banca Centrală, este posibilă creșterea masei monetare pe seama emisiunii suplimentare de monedă. Astfel, creșterea masei monetare prin emisiune suplimentară de monedă atrage după sine efecte inflaționiste.

Ca urmare a preluării unui credit, statul emite înscrisuri cu statut de titluri financiare:

- polițe/bonuri de tezaur, certificate/bonuri de impozite și certificate de trezorerie în cazul creditelor din nevoi de trezorerie sau obligațiuni de stat, titluri de rentă sau titluri de rentă perpetuă în cazul creditelor de echilibrare a bugetului;

- primele trei sunt înscrisuri privind creditul pe termen scurt și atestă, de regulă, un credit pe piața internă;

- ultimele sunt înscrisuri privind credite pe termen lung și atestă un credit ce poate fi preluat fie pe piața internă, fie pe piața externă