Emisiunea de monedă și tranziția la economia de piață

Capitolul 1 – Sistemul bancar

1.1. Sistemul bancar din România – scurt istoric

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786 – 1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţin detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

În epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea.

Încă din 1861, a fost ridicată problema creării unei bănci naţionale de Ion C. Brătianu, care, în discursul său rostit în Cameră în ziua de 10 ianuarie, a afirmat că: „atât timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare crizele financiare din ţară”.

Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui Ion C. Brătianu nu a rămas fără ecou. În februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de finanţe, a publicat în Monitorul Oficial un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie, cu un capital de 12 milioane lei vechi din care 3 milioane să fie subscrise de stat, iar restul de 9 milioane de către particulari. Proiectul nu a fost votat deoarece, între timp, guvernul Manolachi Costachi a demisionat.

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Această instituţie a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

În perioada următoare au apărut tot felul de proiecte şi încercări, mai ales din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi circulaţie. Creditul Funciar şi celelalte instituţii financiare create prin forţe proprii, care prosperau, au intensificat discuţiile şi pregătirile pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune.

Înfiinţarea unei bănci de emisiune rămânea o mare nevoie determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a greutăţilor politice din anii 1876-1877. Ion C. Brătianu susţinea: „Ce mult şi dureros se simte lipsa unui aşezământ financiar puternic şi serios, care să poată da ţării existenţa bănească în vremuri de nevoie!”.

La 27 februarie 1880 guvernul I. C. Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie. La 17 aprilie acest proiect a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naţionale a României, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880. Acest moment important a fost caracterizat de Ştefan Zeletin ca „ cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar”.

Sediul principal al Băncii s-a stabilit la Bucureşti, cu obligaţia de a înfiinţa sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale ţării şi, în special, în fiecare capitală de judeţ. Capitalul Băncii s-a stabilit la 30 milioane lei, din care 10 milioane să se depună de stat şi 20 milioane lei de particulari.

Datorită urmăririi în permanenţă a mersului pieţei, adaptându-se cu elasticitate la cerinţele acesteia, asigurând respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei ţării, îngrijindu-se de garantarea şi existenţa disponibilităţilor de fonduri în lei şi în monedă străină, Banca Naţională a contribuit, efectiv, la depăşirea cu succes a perioadelor de criză cu care s-a confruntat economia ţării în acea perioadă.

B.N.R. este cea mai importantă bancă înfiinţată în acea perioadă, care, din punct de vedere organizatoric, a fost concepută după modelul Băncii Naţionale a Belgiei. Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou şi modern. Înfiinţarea B.N.R. a creat premisele pentru apariţia altor bănci şi pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc. B.N.R. s-a constituit ca importantă instituţie destinată creditării activităţii economice şi comerciale, scontării dar şi operaţiunilor cu alte instrumente financiare.

La 1 ianuarie 1901 Banca Naţională devine instituţie cu caracter privat, statul ieşind din asociaţie.

La sfârşitul secolului al XIX-lea a început să se facă simţită o puternică centralizare a capitalului bancar în România. În această perioadă unele case bancare sau asociaţii bancare apărute anterior, dar care în contextul nou nu dispuneau de suficient capital financiar, şi-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.

În perioada Primului Război Mondial s-a intensificat activitatea bancară în România ca rezultat al neutralităţii ţării. Acum au apărut oportunităţi noi de comerţ cu toate părţile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerţului a adus beneficii inportante sistemului bancar.

Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică activităţii economice, recesiunea cuprinzând toată Europa.

Treptat, ţările din Europa au început să-şi refacă economia, fenomen resimţit şi în România. Rezultatele s-au regăsit şi în sistemul bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piaţă şi – prin intermediul creditelor acordate de B.N.R. – au reuşit să ramburseze sumele în bani devalorizaţi.

După Primul Război Mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depreciere a determinat falimentul multor bănci. Guvernul României din acea vreme a trebuit să intervină contracarând efectele crizei economice, bancare şi monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere şi control în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar. Politicile adoptate au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar din cele 1204 bănci existente în 1934 circa 600 au fost lichidate sau au fuzionat.

În anii ’40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană şi Română şi Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operaţiunilor bancare.

Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau conform standardelor internaţionale; personalul bancar era format de specialişti pregătiţi în condiţii de concurenţă şi standarde profesionale foarte ridicate, aşa cum erau stabilite de B.N.R.

După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă şi intrării României în zona de influenţă sovietică (fosta U.R.S.S.).

Până la sfârşitul anului 1989 sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare. În anul 1989 în România existau 4 bănci: Banca Naţională a României, Banca Română de Comerţ Exterior, Banca de Investiţii şi Banca Agricolă, la care se adăuga şi C.E.C.-ul.

După 1989 România a fost martora multor schimbări, iar trecerea la o economie de piaţă a determinat creşterea continuă a numărului de agenţi economici privaţi.

Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991 prin elaborarea şi abordarea unei noi legislaţii bancare privind organizarea şi funcţionarea băncii centrale şi a băncilor comerciale. Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, respectiv o bancă centrală şi instituţiile financiare, cărora prin lege li s-a acordat statulul de bănci. B.N.R. este banca centrală a ţării, instituţia de emisiune a statului român.