Evaziune fiscală

1.Definire evaziune fiscala:

Intr-o definiţie sintetică, evaziunea fiscală constă în sustragerea contribuabililor prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor si/sau oricăror alte sume datorate bugetului general consolidat. În legătură cu această definiţie, se impun o serie de precizări.

În primul rând, în accepţiunea Legii nr. 241/2005(pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale ), termenul de buget general consolidat desemnează ansamblul bugetelor publice, componente ale sistemului bugetar, agregate si consolidate pentru a forma un întreg.

În al doilea rând, prin contribuabil, actul normativ mai sus arătat înţelege orice persoană fizică ori juridică (sau altă entitate fără personalitate juridică), română sau străină, care obţine venituri sau deţine bunuri pentru care datorează impozite, taxe, contribuţii si alte sume bugetului general consolidat.

Infracţiunea de evaziune fiscala reprezintă, in materialitatea ei ,o infracţiune de prejudiciu, dar si de pericol si se poate realiza in una din următoarele forme in scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

• ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

• omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

• evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

• alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

• executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

• sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

• substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.

2.Conceptul de evaziune fiscala:

Aşa cum s-a precizat mai sus, evaziunea fiscală reprezintă, din punct de vedere semantic, o sustragere de la plata unor obligaţii legale datorate statului. Evaziunea fiscală reprezintă, aşadar,un comportament efectiv sau potenţial al subiectului economic (individual sau colectiv, după caz) de natură să conducă la evitarea plăţii unor obligaţii legale datorate statului.

Aşadar, nu orice sustragere de la plata unor obligaţii legale reprezintă evaziune fiscală ci doar sustragerea de la plata obligaţiilor legale datorate statului. Acest lucru este logic, având în vedere faptul că obligaţiile fiscale sunt stabilite de către stat, în folosul statului (mai exact, în folosul comunităţii sociale).Aşadar, sustragerea de la plata unor obligaţii contractuale sau chiar sustragerea de la plata unor obligaţii legale datorate sectorului privat nu constituie evaziune fiscală, încadrându-se în alte categorii de înfrângere a legii, respectiv a contractelor.

Una dintre cele mai delicate chestiuni legate de evaziunea fiscală se referă la delimitarea între evaziunea fiscală legală (licită) şi evaziunea fiscală ilegală (ilicită).

Deşi o asemenea delimitare pare superfluă, deoarece, odată ce este incriminată, orice evaziune fiscală înseamnă înfrângerea legii, deci este ilicită, din punct de vedere teoretic se poate argumenta o asemenea distincţie:

1).evaziune fiscală legala vizează nu efectivitatea prejudicierii intereselor financiare ale statului ci, mai degrabă, vizează potenţialitatea unei asemenea prejudicieri. Într-adevăr, dacă evaziunea fiscală se produce fără încălcarea legii, rezultă, în mod logic, că programarea veniturilor bugetare nu a luat în calcul veniturile bugetare care ar putea să nu fie încasate ca urmare a prevederilor legii fiscale. Aşa stând lucrurile, rezultă că interesele financiare ale statului nu au fost, în realitate, prejudiciate. Cu alte cuvinte, considerăm că evaziunea fiscală legală nu există, în sensul propriu al termenului. Propunem, în acest context, ca aşa-numita evaziune fiscală legală să fie considerată ca reprezentând subevaluarea sau subîncasarea veniturilor bugetare posibile.

Ca urmare, speciile de evaziune fiscală legală sunt două:

a) subevaluarea veniturilor bugetare de către legiuitor, prin lăsarea unor „portiţe” de sifonare a unor posibile venituri publice, adică prin incompetenţă sau neglijenţă în serviciu (atunci când nu se poate dovedi corupţia);

b) subîncasarea veniturilor bugetare de către administratorul fiscal, prin incompetenţă sau neglijenţă în serviciu (de asemenea, atunci când nu se poate dovedi corupţia).

Pe baza celor de mai sus, aşa-numita evaziune fiscală legală pare a fi o contradicţie în termeni: pe de o parte, conceptul de evaziune fiscală trimite la înfrângerea legii, deci la o situaţie de nelegalitate iar, pe de altă parte, evaziunea fiscală poate fi...legală. În orice caz, rezultă cu claritate faptul că, dacă evaziunea fiscală legală este comisă în mod voluntar (deliberat), atunci ne aflăm în faţa unei sustrageri de venituri publice (nu contează în interesul cui, contează doar că sustragerea s-a făcut în detrimentul intereselor financiare ale statului), deci ne aflăm în faţa evaziunii fiscale , iar dacă evaziunea fiscală este comisă în mod involuntar, atunci nu ne aflăm în faţa unei evaziuni fiscale, ci în faţa altor infracţiuni (de neglijenţă în serviciu, de exemplu). În această situaţie, conceptul de evaziune fiscală legală este un concept care nu are corespondent în nici o împrejurare reală, deci el reprezintă o construcţie semantică artificială la care ar trebui să se renunţe;

Evaziunea fiscală legală ar trebui considerată ca fiind acea evaziune fiscală care reuşeşte să evite plata obligaţiilor bugetare (în totalitate sau în parte) exploatând anumite „portiţe” ale legii. Evitarea plăţii obligaţiilor bugetare prin exploatarea acestor „portiţe” conduce la reducerea prelevărilor către stat, dar, în acelaşi timp, nu constituie o înfrângere a legii: aceasta înseamnă că avem de-a face cu o evaziune fiscală dar care a apărut nu prin încălcarea legii ci prin...respectarea legii. Se pare că evaziunea fiscală legală (care, deci, nu este incriminată) se datorează conjuncţiei dintre o competenţă (competenţa contribuabilului de a alege soluţia cea mai avantajoasă din lege) şi o incompetenţă (incompetenţa legiuitorului căruia i-au scăpat „portiţele” menţionate mai sus). Situaţia în care se poate dovedi că legiuitorul a „proiectat” portiţele de evaziune fiscală în baza textului legii la presiunea unor grupuri de interese economice şi în detrimentul interesului statului nu trece, automat, în categoria evaziunii fiscale ilegale, deoarece contribuabilul a folosit un text legal pe care nu l-a încălcat, dar poate conduce la alte calificări, de exemplu la calificarea unei fapte de corupţie. Aşadar, deşi evaziunea fiscală legală nu este incriminată în mod direct, dacă ea este efectul unui act de corupţie produs la nivelul legiuitorului, atunci această din urmă faptă este incriminată. Corupţia poate sta, ca urmare, la baza creării condiţiilor legislative pentru existenţa evaziunii fiscale legale.