Teoria consumatorului

1. Utilitatea economică

Indiferent de natura lor bunurile economice se caracterizează prin utilitate.

În sens general utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie (a individului, de producţie sau a societăţii). Ea este dată de însuşirile sau caracteristicile intrinseci ale fiecărui bun.

În sens economic utilitatea include raportarea la o nevoie concretă a nonposesorului. Doar în măsura în care un bun, prin însuşirile sale răspunde unei nevoi a nonposesorului devine posibilă tranzacţia bilaterală de piaţă – caracteristică economiei de schimb.

În teoria economică se întâlnesc două optici diferite de abordare a utilităţii economice: concepţia clasică şi concepţia neoclasică.

În gândirea clasică se apreciază că pentru persoane diferite, bunuri identice au aceeaşi utilitate economică sau valoare de întrebuinţare. În această concepţie proprietăţile intrinseci ale bunului au rolul determinant în evaluarea utilităţii economice.

În gândirea neoclasică, în special în cadrul curentului marginalist, utilitatea capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:

- proprietăţile, însuşirile bunurilor vin în întâmpinarea unei nevoi a cumpărătorului, indiferent de natura acesteia. Ea poate fi o nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu nevoile morale, cu sistemul de valori în care trăieşte fiecare consumator;

- cumpărătorul conştientizează şi este convins că prin însuşirile sale bunul economic respectiv îi aduce o satisfacţie (plăcere);

- cumpărătorul este capabil să folosească utilitatea pe care el o apreciază la bunul economic. (De exemplu un automobil nu are o utilitate economică pentru o persoană inaptă să conducă un automobil sau o carte pentru un analfabet).

Utilitatea economică sintetizează importanţa sau preţuirea pe care o anumita persoană o acordă în condiţii determinate de loc şi de timp şi în anumite condiţii economice prin folosirea unei cantităţi determinate dintr-un an bun.

Măsurarea utilităţii economice se poate face prin doua metode:

- metoda cardinală;

- metoda ordinală.

Măsurarea cardinală presupune ca un consumator determinat să acorde fiecărei unităţi dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate (utili) – deci fiecărui bun economic îi revin x unităţi de utilitate ( utili).

Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine în raport de preferinţele consumatorului.

2. Formele utilităţii economice

Utilitatea totală = utilitatea (satisfactia) rezultată din consumul cumulat al dozelor dintr-un bun oarecare.

Unitatea (doza) consumată Utilitatea totală Utilitatea marginală

1 30 30

2 50 20

3 65 15

4 75 10

5 83 8

6 88 5

7 91 3

8 93 2

9 94 1

10 95 0

Utilitatea marginală = utilitatea (satisfactia) suplimentară determinată de creşterea consumului cu o unitate (cu o doză) dintr-un anumit bun.

Se calculează ca raport intre variatia absoluta a utilitatii totale si variatia absoluta a cantitatii consumate:

Utilitatea marginală merge descrescând până la un anumit punct de saţietate când Um = 0, situatie cand nevoia din bunul respectiv a fost satisfăcută în totalitate.

Această ipoteza emisa pentru prima oara de psihologul german Gossen in 1843, si reluata apoi de toti neoclasicii, se numeşte legea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gossen) si poate fi formulata astfel „suplimentul de utilitate furnizat de cantitati crescatoare dintr-un bun evolueaza descrescator pana la a deveni nul in punctul de satietate”.