Extincția din Ordovician

Extincţiile

Extincţia unei specii poate avea cauze diferite: terminarea unei linii evolutive fără descendenţi, sau trecerea acesteia într-o specie diferită, ca urmare a evoluţiei filetice (pseudoextincţie). Taxonii pot dispărea numai local (extincţie regională ca în cazul genului Equus, în Pleistocenul superior din America de Nord) sau în toate regiunile.

Peste 99% din speciile care au trait pe Pământ, sunt acum dispărute, dar rata dispariţiei în timp este adesea inegală. Pe baza dovezilor fosile, rata extincţiei pe Pământ se situează între două şi cinci familii de vertebrate şi nevertebrate marine la fiecare milion de ani. Fosilele din domeniul marin sunt adesea folosite pentru măsurarea ratei de extincţie deoarece sunt mai variate şi acoperă o perioada de timp mult mai mare decât cele de pe uscat

Cauzele extincţiilor. Extincţia la nivel de specie este în mod evident un rezultat inevitabil al evoluţiei ca schimbare. Apariţia unor specii noi, evoluţia lor, uneori presupune eliminarea altora.

Extincţiile la scară mare care au cuprins numeroase elemente de faună pot fi rezultatul unor modifcări ale condiţiilor mediului fizic.

Extincţiile în masă

Extincţiile în masă pot fi, în general, definite ca scăderi la scară globală, rapide din punct de vedere geocronologic, în diversitatea organismelor. Ele se caracterizează ca având o amploare substanţială şi manifestare globală, efect taxonomic vast, şi o durată relativ scurtă.

Extincţii majore au avut loc în Precambrianul terminal, Cambrianul superior, Ordovicianul superior, Devonianul superior, Permianul superior, Triasicul superior, Cretacicul superior, la limita Eocen - Oligocen, şi în Pleistocenul superior. Dintre acestea, cinci sunt considerate extincţii în masă, supranumite „The Big Five” cele cae au marcat sfârşitul perioadelor: Ordovician, Devonian, Permian, Triasic şi Cretacic.

Datele procentuale privind familiile, genurile sau speciile marine dispărute sunt relative şi orientative, acestea fiind calculate pe baza datelor disponibile la un moment dat şi în funcţie de anumite remanieri sistematice, care pot face "să apară" sau "să dispară" dintr-o dată anumiti taxoni superiori (de exemplu familii sau ordine delimitate prin sciziunea sau fuziunea altor familii sau ordine).

Selectivitatea extincţiilor în masă.

Extincţiile în masă au un caracter neselectiv deoarece afectează organisme din grupe sistematice foarte diferite şi din diferite medii de viaţă (Jablonski, 1986).

• Se poate identifica o serie de condiţii generale ce pot influenţa selectivitatea grupelor în timpul perioadelor de extincţie în masă:

1. O răspândire geografică mare a speciilor ce compun un gen va asigura şanse mari de supravieţuire genului respectiv (de ex. nevertebratele marine). Totuşi, genuri foarte răspândite nu au reuşit întotdeauna să supravieţuiască extincţiilor în masă; este cazul unor trilobiţi din Cambrianul superior sau al unor bivalve, gastropode şi echinoderme cretacice.

2. Organismele tropicale par a fi mai vulnerabile decât cele de la alte latitudini. Dacă temperatura globală se reduce, bivalvele tropicale nu au unde să se retragă, în timp ce bivalvele altor regiuni se pot deplasa spre ecuator. În acest caz, bivalvele tropicale au mai mari şanse să dispară. Dimpotrivă, dacă are loc o creştere de temperatură, bivalvele tropicale au posibilitatea fie să se deplaseze spre poli, unde apele sunt mai reci, fie să coboare la adâncimi mai mari.

3. Speciile de talie mare par a fi mai vulnerabile decât cele de talie mică. De exemplu în cazul răcirii climei de la sfârşitul Cretacicului, reptilele, care sunt animale poikilotherme, au fost afectate dar în măsură diferită: cele de talie mică au găsit uşor posibilităţi de adăpostire în perioada rece, în timp ce reptilele de talie mare, precum dinosaurii, nu aveau acest avantaj şi au dispărut.

Factorii menţionaţi au acţionat combinat cu alţi factori conducând la extincţia unei populaţii.