Relieful Glaciar din România

Un specific al reliefului României este diversitatea acestuia, pe o suprafaţă redusă, de la forme de litoral la forme glaciare. Cât priveşte relieful glaciar, până prin 1899 a fost numai presupus; argumentarea s-a făcut prima dată de către Emm. De Martonne (1899, 1904, 1907). Studiile au continuat apoi şi pot fi citaţi mai mulţi autori: L. Sawicki (1912), Th. Krautner (1929), T. Morariu (1940), Gh. Niculescu (1957, 1960), I. Sârcu (1956, 1963, 1978), Valeria Velcea (1973), Grigore Posea (1983) ş.a.

Instalarea gheţarilor în Carpaţi a avut drept cauze răcirea climei şi înălţarea reliefului muntos cu până la 1000 m în Carpaţii Meridionali. Repetarea a cel puţin două etape de scădere a temperaturii în timpul fazelor glaciare şi a numeroase răciri în timpul stadialelor relevă deosebita importanţă a cauzelor generale ale glaciaţiei pleistocene faţă de cauzele locale (Bojoi, 2000).

Condiţiile climatice, caracterizate prin temperaturi scăzute (medii anuale sub - 10ºC) şi precipitaţii solide bogate, au favorizat acumularea, pe resturile suprafeţelor de nivelare, poduri structurale şi în unele văi existente, unor mari cantităţi de zăpadă, transformată în firn şi apoi în gheţari montani. În fazele glaciare, gheţarii de platou alimentau gheţarii de circ, iar uneori aceştia pătrundeau în sectoarele superioare ale văilor montane. Când precipitaţiile erau mai scăzute, gheţarii, cu grosimi mai reduse, se formau numai în circuri.

Eroziunea glaciară a modificat intens văile atât în profil transversal (au fost lărgite şi au căpătat forma de „U”), cât şi în profil longitudinal (trepte sau praguri). Acolo unde gheţarul nu a ocupat în totalitate valea sculptată anterior, se întâlnesc văi glaciare şi neglaciare îmbucate, aşa cum sunt cele de la obârşia Ialomiţei în Bucegi sau a Bistricioarei în Rodna. Deplasarea gheţarilor a determinat o adâncire mai intensă a circurilor şi văilor în partea din amonte şi apariţia unor praguri şi contrapante spre avale. Atunci când grosimea masei de gheaţă depăşea nivelul interfluviilor, s-au format difluenţe cu direcţii de înaintare diferite.

Grosimile maxime ale gheţarilor, variabile de la un loc la altul, au atins se pare 100-200 m. Pe măsura dezvoltării acestora, circurile glaciare au ajuns la diametre de circa 1 km, iar văile s-au lărgit treptat, atingând lăţimi de 600-800 m (Niculescu et al, 1960).

Structura geologică a influenţat într-o anumită măsură morfologia glaciară. Forma circurilor reflectă influenţa structurii: cele consecvente sunt mai alungite, cele obsecvente sunt scurte şi lăţite, cele diasecvente au o configuraţie mixtă, cele subsecvente sunt asimetrice. Astfel, se remarcă asimetria circurilor şi văilor glaciare subsecvente, determinate de contactele litologice, în Bucegi, Parâng, Retezat, Ţarcu. Intercalaţiile de roci dure (cuarţite, gnaise) se înscriu în relief prin praguri, brâne, cascade (Rodna, Bucegi, Făgăraş).

Modelarea glaciară a afectat insular etajul superior al Carpaţilor, fiind sigură prezenţa acesteia în munţii Maramureşului, Rodnei, Bucegi, Făgăraş, Iezer, Şureanu, Parâng, Retezat, Godeanu, Ţarcu şi ca forme incipiente, cu caracter glacio-nival, în Ţibleş, Călimani, Ceahlău, Leaota, Bihor.

• Fazele glaciare

Majoritatea cercetătorilor pun în evidenţă existenţa a două faze glaciare în Carpaţii Meridionali: riss şi würm (de Martonne, 1907; Velcea, 1961; Niculescu et al, 1960; Niculescu, 1965; Popescu, 1990; Florea, 1998; Urdea, 2000).

Printre argumentele morfologice directe sunt: existenţa morenelor terminale şi a două nivele de umeri. Acestora li se adaugă determinările bazate pe analizele de polen, ce evidenţiază două răciri climatice majore, echivalente a două perioade glaciare (Cârciumaru, 1980).

Emm. de Martonne (1899-1907) a distins două nivele de morene terminale, în Munţii Retezat (pe valea Pietrele – la 1300 şi 1620 m), Parâng (pe valea Cărbunele la 1600 m; Găuri la

2000 m) şi Făgăraş, precum şi circuri suspendate şi circuri mari prelungite cu văi glaciare. De asemenea, în Munţii Godeanu au fost indicate două etaje de morene (1350-1450 şi 1700-

1900 m) şi două tipuri de circuri, complexe şi izolate (Niculescu, 1965). Toate acestea ar evidenţia două faze glaciare distincte. Prima a fost mai puternică şi a permis dezvoltarea unor gheţari ce coborau până la 1300-1450 m în Carpaţii Meridionali, lăsând seria de morene joase şi trogurile. A doua fază a fost mai redusă, cu gheţari de circ şi morene (la peste 1600 m) situate în vecinătatea nucleului glaciar.