Lacuri Glaciare

INTRODUCERE

Relieful glaciar reprezintă relieful format pe munţii înalţi în timpul răcirii climatice din Cuaternar. În relieful din perioada actuală se recunosc forme glaciare variate ca marime, formă şi structură ce poartă amprenta ciclurilor glaciare continuate peste praguri cu văi glaciare care au în partea terminală acumulări de morene.

Relieful specific zonei Carpaţilor Româneşti se remarcă extrem de mult prin peisajele cu relief glaciar alături de lacurile glaciare.

Scopul acestui referat – caracterizarea generală a lacurilor glaciare din România, cu exemple, precum şi precizarea importanţei reliefului glaciar şi necesitatea protecţiei lacurilor glaciare.

Valorificarea reliefului glaciar şi a altor elemente ale cadrului natural din Carpaţi a determinat dezvoltarea turismului montan. În prezent efectele dezvoltării turismului montan în plan economic, social şi cultural deşi sunt foarte greu de cuantificat, sunt tot mai mult apreciate datorită importanţei lor.

CAPITOLUL I. TIPURI GENETICE DE LACURI

1.1 Aspecte generale privind geneza şi clasificarea lacurilor

LACUL – reprezintă o întindere permanentă de apă stătătoare, având un bazin relativ consolidat, o adâncime destul de mare pentru ca lumina să nu pătrundă până la fund, un regim termic caracterizat prin stratificaţii şi cu o zonă trofogenă la suprafaţă şi una trofolitică la adâncime. (PORA & OROS, 1974)

Existenţa bazinelor de apă stătătoare se datorează unei surse permenente de aprovizionare, fie din pânza freatică, fie din apele curgătoare care se varsă în ele. Regimul precipitaţiilor are un rol important în menţinerea nivelului apei. Dacă din bazinul de apă stătătoare se pierde o cantitate mai mare de apă decât intră, cu timpul el dispare.

În ţara noastră se află răspândite numeroase lacuri, care se deosebesc din punct de vedere morfologic, morfometric şi mai ales din punct de vedere genetic. De la ţărmul mării, unde apa în lupta cu uscatul a dat naştere unor imense unităţi lacustre şi până la relieful cel mai înalt al lanţului Carpatic, întâlnim circa 3500 lacuri care totalizează o suprafaţă de aproximativ 2500 km2, ceea ce reprezintă peste 1% din teritoriul ţării.(ERDELI et al., 2007)

Numărul mare de lacuri din ţara noastră, precum şi varietatea lor genetică, a pus specialiştilor multiple aspecte cu privire la clasificarea lor, deoarece în abordarea acestei probleme se pot lua în considerare diferite criterii. Dintre acestea putem menţiona criteriul hidrologic (în care lacurile pot fi grupate după regimul de alimentare cu apă sau după proprietăţile lor fizice sau chimice); criteriul geomorfologic (în care lacurile pot fi clasificate după răspândirea lor pe marile unităţi de relief); criteriul climatic (unde lacurile sunt împărţite în raport cu aşezarea lor în regiuni cu grad diferit de umiditate) şi criteriul genetic, care are în vedere factorii interni şi externi în formarea cuvetelor lacustre.

Se consideră că la baza clasificării lacurilor stă originea cuvetei lacustre, astfel se analizează factorii care au contribuit la formarea ei. Înafară de aceasta, se mai pot face diferite clasificări după regimul hidrologic, caracteristicile hidrofizice, hidrochimice şi hidrobiologice. O clasificare întâlnită în manualele de geografie, este cea realizată după unităţile de relief: lacuri de munte, de podiş, de dealuri şi de câmpie.

Pe teritoriul ţării noastre, în geneza şi evoluţia actualelor cuvete lacustre, un rol important îl au factorii climatici, cei morfologici şi hidrologici, precum şi influenţa tectonicii şi a litologiei reliefului. (PIŞOTĂ & TRUFAŞ, 1971)

Factorii climatici. Aceşti factori în corelaţie cu cei geologici, hidrografici şi geomorfologici creează o gamă de procese naturale care contribuie la formarea depresiunilor. Vântul contribuie la formarea unor depresiuni prin coroziune, dar şi prin acumulare.

Paleoclimatul din pleistocen, mai rece în perioadele glaciare, a dus la formarea ghetarilor de munte şi deci la un relief glaciar, care este prezent în zonele muntoase şi în care s-au format numeroase lacuri.