Simțul Mirosului la Albine

Date despre apariția albinelor pe planeta noastră nu există, dar paleontologii afirmă ca acestea existau și în era terțiară. În antichitate, mierea era cunoscută, recoltată și consumată de către oameni. Prima formă de exploatare a constituit-o ,,vânătoarea de albine”, prin depistarea familiilor sălbatice adăpostite în scorburile copacilor, instalarea de scorburi, artificiale, iar apoi construirea de stupi primitivi numiți ,,buduroaie”, unde, la sfârșitul sezonului, albinele erau asfixiate, iar mierea recoltată.

La egipteni, sumerieni, babilonieni, asirieni și chinezi, creșterea albinelor era foarte dezvoltată. Vasele de lut și alte vestigii găsite în urma săpăturilor arheologice demonstrează că apicultura era la loc de cinste în epoca faraonică. Așa se explică faptul că pe fruntea boului Apis, cea mai mare divinitate la egipteni, se afla o albină, iar în scrierea hieroglifică, albina însemna abundență.

În Evul Mediu, apicultura nu înregistrează practic nici un progres. Apicultura modernă debutează în secolul al XIX – lea. Cercetări asupra vieții albinelor au făcut unii intelectuali progresiști. Astfel, naturalistul olandez Schwamerdan studiază cu ajutorul microscopului inventat de el anatomia albinei, arătând că ,,regele albinelor” este de fapt o femelă (matca), iar Reaumur studiază biologia albinei și construiește un stup de observație cu pereți de sticlă. Naturalistul elvețian Francois Huber dovedește ca ceara nu este culeasă de pe flori, ci este produsă de albină, precum și faptul că matca se împerechează în afara stupului. În 1811, Dzierzon descoperă partenogeneza la albine, dovedind că trântorii rezultă din ,,ouă nefecundate”, iar P.I.Procopovici, Dzierzon, Langstroth, Layens si Dadant inventează și construiesc noi modele de stupi sistematici.

Demne de remarcat sunt cercetările lui Karl von Frisch care descoperă semnificația ,,dansului” la albine, limbaj prin care acestea își transmit informațiile cu privire la direcția și distanța unor surse melifere nou depistate.

Condițiile deosebit de favorabile de climă, sol și bază meliferă ale țării noastre, au determinat ca apicultura să constituie din cele mai vechi timpuri o îndeletnicire de seamă a locuitorilor acestor meleaguri. De la Herodot, Xenofon, iar mai târziu de la Dimitrie Cantemir și Nicolae Iorga ne-au rămas date despre existența albinelor în regiunile locuite azi de poporul nostru. Denumiri de localități ca: Stupina, Stupini, Prisaca, Prisăceni, Matca și altele, atestă că albinăritul era bine dezvoltat pe meleagurile noastre.

În anul 1957, ia ființă Asociația Crescătorilor de Albine din România, organizație de masă care acordă un substanțial sprijin de organizare și îndrumare tehnică apicultorilor din

țara noastră. Prin editarea lunară a revistei ,,România apicolă” se popularizează noile cunoștințe apicole, precum și rezultatele obținute de apicultorii cu experiență.

În anul 1958, Asociația Crescătorilor de Albine din România devine membră a Federației Internaționale de Apicultură: APIMONDIA, a cărui președinte a fost ales, în anul 1965. Această alegere a constituit, de fapt, o încununare a prestigiului de care se bucură apicultura românească pe plan mondial.

La București funcționează Combinatul Apicol, unitate de bază a Asociației Crescătorilor de Albine, care sub aspectul concepției, volumului și capacităților de producție și de diversificare a acesteia, reprezintă unicat pe plan mondial, el asigurând dotarea apicultorilor cu întreaga gamă de utilaje apicole. Tot la București, funcționează Institutul Internațional de Tehnologie și Economie Apicolă.

Față de posibilitățile existente, numărul actual al familiilor de albine este relativ mic, dar efectivul și producția acestora pot crește substanțial, fără mari investiții, doar cu interes și pricepere din partea celor ce doresc să practice apicultura și cu sprijin din partea statului.

Albinele sunt insecte sociale din specia Apis mellifera și aparțin ordinului Himenoptera (insecte cu aripi membranoase). Ele trăiesc în familie (colonie) compusă din 30 000- 50 000

indivizi. Familia de albine este formată din matcă, trântori și albine lucrătoare. Niciunul din indivizii familiei nu poate trăi singur, este un fenomen fiziologic.

SIMȚURILE ȘI ORIENTAREA ALBINELOR

Studiile întreprinse de numeroși cercetători din țară și pe plan mondial au demonstrat că sistemul nervos al albinei melifere este deosebit de evoluat pe scara zoologica, aceasta posedând organe de simț specializate pentru miros, pipăit, gust, văz, și în general , pentru orientare.

În afară de principalele simțuri, albinele mai dispun de organe de echilibru, sub formă de conuri senzitive așezate pe aripi, picioare si palpi, precum și sub formă de organe cordotonale – grupări de neuroni situate pe picioare, antene si torace, ambele oferind posibilitatea păstrării echilibrului corpului. De asemenea, prin ,,organul lui Johnson’’, amplasat pe antene, albinele pot percepe sunete cu o amplitudine foarte largă ( cu frecvența intre 8 si 40 000 vibrații/secundă). Totodată, prin receptori termici sau hidrici, situați pe antene sau palpii maxilari, albinele sesizează modificările de mediu, adesea cu rol foarte important în desfășurarea normală a proceselor fiziologice.

Utilizarea simțurilor în rezolvarea problemelor impuse de condițiile din interiorul stupului și a celor din mediul exterior, odată cu trecerea la activitatea de culegătoare, este extrem de variată și complexă. Spre exemplu, pentru a găsi o sursă de cules, albinele se orientează la început după semnalele odorante (mirosul unui masiv melifer înflorit), apoi ajunse în apropiere, se orientează dupa semnalele vizuale (culoarea si foma florilor), dar nu numai atât, deoarece în rezolvarea problemelor impuse de viața socială și de condițiile de mediu toate simțurile sunt activate.