Standarde de Calitate și Comercializare pentru Pepenele Verde

Domeniu: Industria Alimentară

Conține 1 fișier: docx

Pagini : 27 în total

Cuvinte : 7574

Mărime: 1.48MB (arhivat)

Publicat de: Raul Tănase

Puncte necesare: 6

Profesor îndrumător / Prezentat Profesorului: Murariu Otilia

Facultatea de Agricultura

Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara "Ion Ionescu de la Brad", Iasi

Descarcă acum

Cuprins Extras Bibliografie Preview

Cuprins

CAPITOLUL I. Răspândire la nivel global și național;
CAPITOLUL II. Varietăți și soiuri;
CAPITOLUL III. Compoziția chimică;
CAPITOLUL IV. Utilizare pentru consum în stare proaspătă și în modul industrial;
CAPITOLUL V. Cerințe minime de calitate conform STAS și clasificarea pe categorii de calitate;
CAPITOLUL VI. Condiții de păstrare în depozit, temperatură, umiditate, aerația sau în depozit cu atmosferă controlată;
CAPITOLUL VII. Dereglari fiziologice, boli.

Extras din referat

INTRODUCERE

PEPENELE VERDE (Citrullus lanatus. Manst., Fam. Curcubitaceae)

Pepenele, numit și în unele regiuni și harbuz (Moldova și Republica Moldova), lubeniță (Ardeal), este o planta din familia Cucurbitaceae originară de pe continental African.

Pepenele este o plantă erbacee anuală, agățătoare și târâtoare cu textura aspră, rugi piloși prevăzuți cu cârlige și frunze cu cinci lobi profunzi. Florile sunt mari, galbene și unisexuate.

Fructul este o bacă uriașă dezvoltată din ovarul inferior, având în medie 4 kg, cărnos și zemos (cca. 90% apă), de formă sferică și de culoare verde într-o nuanță sau mai multe. În interior este de culoare roz sau roșu datorită licopenului (întâlnit și la roșii), cu gust dulce și răcoritor bogat în apă și săruri. Datorită conținutului scăzut de calorii este bun în dietele de slăbire. Semințele sunt de culoare neagră, maro sau albă de 0,5- 1 cm și sunt bogate în vitamina E.

I. Răspândire la nivel global și național

Genocentrul pepenelui verde îl constituie arealul geograpfic situat în Africa Centrală și Africa de Sud, unde crește spontan. A fost cunoscut în antichitate de egipteni, cu 1500 ani î.H., de chinezi, indieni, arabi. În Europa a început să fie cultivat din secolul al XVI-lea, în țările cu climă caldă din sudul si sud-estul continentului. La noi in țară a fost introdus de către turci în secolul al XVI-lea, iar despre cultura pepenilor verzi in Pricipatele Române, pentru prima data se amintește de către Raicevici într-o lucrare publicată la Neapole, în 1788 (Bordeianu și Constantinescu, 1950).

În prezent se cultivă pe toate meridianele globului, din zonele tropicale si subtropicale până la latitudinile nordice și sudice de 45-46°. Mari cultivatoare de pepeni verzi sunt SUA, Japonia, Maroc, Algeria, iar în Europa sunt Spania cu o producție de de 782,4 mii tone (46,92 t/ha), Grecia cu 492 mii tone (49,2 t/ha) și Italia cu 477,8 mii tone (37,8 t/ha); țări în care consumul mediu annual este de 9 kg/an/locuitor, la care se adaugă Rusia, Grecia, Turcia, etc.

În România, pepenele verde ocupă o suprafață de peste 44 000 ha (Anuarul Statistic 2003), ceea ce reprezintă aproape 20% din suprafața cultivată cu legume și o producție totală de 690 000 t (cca 15,5 t producție medie/ha). Cele mai mari suprafețe cultivate cu pepene verde, în jur de 51,5% din total, se găsesc amplasate pe solurile nisipoase din județele Dolj, Galați, Brăila, Olt, Teleorman, Bihor și Satu-Mare, producțiile timpurii obținute în aceste zone fiind valorificate pe piața internă și la export, la prețuri avantajoase, iar în anul 2010, s-au cultivat 27,05 mii ha, realizându-se o producție totala de 610,6 mii tone, producția medie fiind de 22,5 t/ha.

În anul 2010 (Annuaire de la production, FAO, 2010) suprafața cultivată pe glob a fost de 3161,04 mii ha, cu o producție totală de 89 mil. tone, Africa 242,4 mii ha și 4,8 mil. tone, America de Nord 54,4 mii ha si 1,8 mil. tone, America de Sud 163,9 mii ha și 2,7 mil. tone, Europa 296,7 mii ha și 5,1 mil. tone.

În România pepenele verde se cultivă pt consumul în stare proaspătă a fructelor ajunse la maturitate fiziologică, dar care pot fi folosite și la preparea dulcețurilor , sucurilor sau salatelor de fructe sau ca materie primă în produse de cofetărie (fructe zaharisite, jeleuri). Fructele mici, în stare de pârgă se folosesc pentru murături.

II. Varietăți și soiuri

În cultură se întâlnesc soiuri și hibrizi timpurii (Sugar baby, Timpuriu de Canada), semitimpurii (Dochița), semitârzii (De Miniș, De Dăbuleni, Dr, Mauch) și târzii (Lovrin 532, Charleston Gray, Rozal Sweet). (tabelul 1)

Lista oficială a soiurilor (2012) cuprinde următoarele cultivaruri:

- soiuri și hibrizi semitimpuri: Dochița, Duce de Ișalnița, Oltenia, (H), Odem (H), Bombei (H), Viking (H):

- soiuri si hibrizi semitârzii: De Dăbuleni, Dulce de Dăbuleni, Lonci, Denver (H);

- soiuri și hibrizi târzii: Georgel, Lantha (H).

În sortimentul mondial sunt hibrizi cu rezistență atât la antracnoză cât și la fuzarioză (Eureka, Tiger Baby, Bonta, Crimson Glory, Royal Majesty) sau cu rezistență numai la antracnoză (Starbrite, Crimson Sweet). La pepenele verde s-au creat hibrizi triploizi care nu formează semințe.