Vinul - Elixirul Zeilor

Istoria vinului

Vinul a apărut încă la începutul dezvoltării umane. Sucul fructelor, pomuşoarelor şi altor lichide dulci lăsat la păstrare mai mult timp, suferă anumite transformări, devenind ameţitor. Vinul este poate cea mai răspândită băutură alcoolică din lume şi una dintre cele mai vechi din istorie. Are aproape aceeaşi vârstă cu agricultură. Istoria vinului este atât de veche încât poate fi trasată înapoi până în neolitic. Au fost descoperite ceva dovezi de către arheologul Mary M. Voight în nordul Iranului, în munţii Zagros, conform cărora el a plasat începuturile vinului prin anii 5.400 – 5.000 înaintea erei noastre. Mai precis la Hajji Firuz Tepe au fost descoperite şase vase pentru păstrat vinul. Însă alţi cercetători sunt de părerea că vinul a luat naştere până la anul 9.000 înainte de Hristos, în Asia Mică şi Caucaz şi mai apoi în Mesopotamia. De asemenea a fost descoperit un mormânt regal la Abydos (2.700 i.e.n.) unde se aflau cinci vase de vin pentru ritualuri religioase. Grecii antici descoperiseră deja partea "funny" a vinului, organizând primele sărbători dedicate vinului - bacchanaliile. Acestea erau serbări închinate zeului Dionisos (Bacchus). În Grecia Dionis zeul vinului dorea ca oamenii să fie capabili să obţină acea "licoare" pe care doar zeii o consumau. De aceea a cutreierat ţara şi i-a învăţat pe aceştia cum să obţină băutura mult dorită - vinul. Conform cărţii <<Geneza>>, după potop se pare că Noe a plantat viţă-de-vie, deci ştia el ceva despre această băutură. Şi în religia creştină vinul îşi are locul bine stabilit, fiind folosit în ritul creştin că sângele lui Isus. China care în mod surprinzător are o istorie în producţia de vin ce începe din secolul 16 I.Hr. şi care are regiuni viticole vaste şi cu struguri de bună calitate.

Zeul vinului în Imperiul Roman a fost Bahus, cunoscut şi sub numele de Libero. Îmbrăcat într-un cârcel de vită de vie pe că atârnau struguri, însoţit de o companie gălăgioasă, se plimba pe coline şi prin păduri, fiind sărbătorit pe data de 17 martie. pe timpul Imperiului vinul era deja destul de răspândit,romanii au învăţat popoarele cucerite arta vinificaţiei, asemenea soiuri diverse de viţă-de-vie ca Risling, Pinot Noir, Chardonnay, au fost obţinute din plante care deja creşteau pe teritoriul Bordeaux, Burgundia s.a.

Romanii erau principalii responsabili pentru migraţia diferitelor recolte de vin. În secolul V apăruseră aproape toate podgoriile legendare din timpurile moderne, printre acestea numărându-se: Bordeaux, Burgundia, Rin şi Moselle.

O contribuţie majoră la dezvoltarea şi răspândirea producţiei de vin a avut-o biserica catolică şi călugării misionari care şi-au dedicat mult din timpul lor studiului metodelor de creştere a strugurilor şi de producţie a vinului.

În perioada hegemoniei europene a Bisericii Romano-Catolice, multe dintre podgoriile celebre se aflau în proprietatea Bisericii; vinul era folosit, fireşte, în timpul slujbelor. Acesta mai avea şi rolul de tonic, medicament şi dezinfectant.

Înflorirea civilizaţiei creştine a readus tradiţia viticulturii. Creştinii au ridicat vinul la rangul de băutură sacră. În consecinţă, călugării din întreaga lume au început să cultive viţa de vie. Și în America de Sud vinul a apărut tot datorită călugărilor locali, deoarece transportul lui din Europa era foarte scump. Până la începutul secolului XVII vinul s-a bucurat de o enormă popularitate. Apa oraşelor era de obicei poluată Nu existau nici băuturile alcoolice, nici cele cofeinizate. În consecinţă, Europa consuma vin la o scară de-a dreptul inimaginabilă.

În Egipt vinificatorii nu se puteau hotărî căror zei să le slujească - zeilor pământului şi a fertilităţii, care le-au dat viţa-de-vie sau zeului apei care alimenta planta. Zeii înşişi nu puteau să se înţeleagă în această privinţă şi de aceea au inventat o nouă zeitate - Sai, micul zeu al viţei-de-vie.

Primele dovezi arheologice din Egiptul Antic ce atestă producerea vinului sunt datate abia din anul 2500 î.Hr., însă arheologii au descoperit că cea mai bună specie de struguri pentru vin, Vitis vinifera, era cultivată în Orientul Apropiat în jurul anului 4.000 î.Hr.

Într-o perioadă chiar mai timpurie, locuitorii de pe Valea Nilului începuseră să cultive specia sălbatică Vitis silvestris, ce creştea de la Nil până la Gibraltar, în zonă îndepărtată a Mării Mediterane, fiind precursoarea speciei Vitis vinifera. Astfel, este posibil ca până în jurul anului 4000 î.Hr. egiptenii şi, poate, sumerienii, să fi fost băutori experimentaţi, dacă nu chiar cunoscători de vinuri.

Vinurile au devenit o importantă sursă de comerţ în Orientul Apropiat şi s-au răspândit în lumea cretană şi cea greacă. Astfel, grecii şi-au format o puternică ruta comercială în coloniile pe care le stăpâneau; ei plantau viţa de vie oriunde între Marea Neagră şi Spania. Tot grecii au fost cei care au adus vinul pe mesele popoarelor occidentale, în mileniul precreştin, impulsionând producţia de Vitis vinifera. Curând, această specie a început să se răspândească în zonele prin care vinul a ajuns legendar: zona sudică a Europei, în special în Italia şi Franţa. Aceste zone aveau climatul şi topografia ideale; după cum nota poetul roman Vergiliu, “Viţa de vie iubeşte dealurile întinse”.

De-a lungul istoriei, vinul a fost produs în principal din specia Vitis vinifera, însă a devenit populară şi fermentarea altor specii de struguri, printre care se numara Vitis labrusa, o varietate de origine americană. De asemenea, s-au mai preparat prin fermentare o serie de băuturi din alte fructe, numite vin de piersici, vin de mure sau vin de banane. De fapt, în prezent există peste 5.000 de varietăţi de struguri, dintre care circa 200 sunt supuse fermentării pentru a se obţine vin.

Când obţinea şampania, călugărul Dom Perignon era condus de aceeaşi idee – perfecţionarea băuturii prin intermediul amestecului. Acest truc a conferit vinului o aşa varietate de gust şi aromă, încât aristocraţia mai că se punea în rând, implorând călugărul să-i servească cu un păhărel. În tendinţa să de a menţine în vin gustul său nou, puţin gazat, el din nou a recurs la dop: îmbinându-l cu vasul de sticlă modernizat pe atunci. Pe parcursul a mai mult de o mie de ani dopurile erau nişte aşchii din lemn învelite în cilt şi muiate în ulei de măsline pentru a garanta o maximă ermeticitate.