Istoria Artei - Antonio Gaudi

Stilul Art Nouveau, apãrut la sfârsitul anilor 1890, a durat mai putin de un deceniu, dar în acest rãstimp trãsãturile sale de bazã au pãtruns în toate aspectele artei si design-ului. El se caracteriza printr-o varietate uimitoare de tablouri, sculpturi, ilustratii, ceramicã, sticlãrie si mobilier, în stiluri foarte diferite, care aveau douã elemente comune: respingerea realismului traditionalist în favoarea imaginilor exotice si simbolice, si o fascinatie datã de potentialul decorativ al liniilor curbe, iesite în relief. Aceste douã elemente au devenit definitorii pentru stilul Art Nouveau. Desi acest stil a avut o viatã scurtã ca artã dinamicã, a încurajat pe unii artisti remarcabili ai epocii sã-si foloseascã talentul pentru a proiecta obiecte practice. Cel putin în acest sens meritã sã respectãm mostenirea lãsatã de silul Art Nouveau.

„Omul cumpatat se adapteaza la societate; omul necumpatat persista in incercarea de a adapta societatea la el. De aceea, intregul proces este influentat de omul necumpatat.”

Expresia organicã a arhitecturii sale a fost dusã pânã la extrem de spaniolul Antonio Gaudi (1852-1926), un arhitect catalan faimos atât pentru modelele sale gotice, proiecte puternic individualizate, tratate intr-un stil unic, original si fantezist. Lucrãrile sale uimitoare decoreazã strãzile Barcelonei, fapt pentru care a fost numit fiul preferat al Barcelonei, lucru despre care vom vorbi in curand.

Dar cum a ajuns pana aici? Povestea lui Gaudi nu este una dintre cele mai fericite, deoarece el nu se bucura de o sănătate prea solidă. Încă din copilărie, a fost diagnosticat cu reumatism iar problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alţi copii. Din fericire, îi prilejuiau insa numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârşitul vieţii. Surprinzator, această imobilitate a fost cea care i-a oferit ocazia de a-si dezvolta simţul observaţiei şi de a descoperi, cu o mare fascinaţie, marele spectacol al naturii (principala sursă de inspiraţie pentru decoraţiunile tuturor operelor sale, precum şi pentru soluţiile numeroaselor probleme apărute în proiecte). Din punct de vedere academic, Antoni Gaudí nu era un elev eminent, însă din contră, era un excelent desenator şi multe din lucrările sale universitare demonstrau deja o creativitate ieşită din comun. Găsea cele mai potrivite soluţii la problemele de arhitecutră găsite în cărţi şi dovedea aceeaşi iscusinţă la începutul carierei sale, lucrând ca ucenic la diverşi arhitecţi.

El a fost susţinut de către un industriaş bogat pe nume Eusebi Güell, pentru care a creat Palatul Güell in 1889, ce va fi înscris în patrimoniul mondial al UNESCO împreună cu alte opere ale sale, precum Casa Milà (1907) sau Parcul Güell (amenajat între 1900 şi 1914). Lucrãrile lui mai timpurii (cum ar fi Casa Vicens, 1878-1880) sunt structuri geometrice, bogat decorate. În lucrãrile ulterioare ale lui Gaudi, structura si motivele decorative sunt integrate în forme vegetale alambicate si umflate, care par a fi rãsãrit pe pãmânt peste noapte, ca niste ciuperci uriase. Sa dam cateva esemple

În 1883 a început construcţia celei mai izbitoare lucrãri a sa, un simbol al Barcelonei, catedrala dedicată Sfintei Familii – La Sagrada Família, finanţată din fonduri publice. Insãsi conceptia clãdirii este organicã, astfel încat intreaga structurã pare vie! Acest monument mai este şi astăzi în lucru, datorită donaţiilor din fonduri publice. Aceasta deoarece el a continuat să lucreze la acest proiect numai până la moartea sa, în data de 10 iunie 1926, survenită în urma unui accident, la scurt timp după ce a fost lovit de tramvai. Pe atunci fusese terminatã doar una dintre cele patru fatade proiectate. Desi lucrãrile continuã si astãzi, constructia se înaltã foarte încet din cauza complexitãtii arhitecturale datã de caracterul ei “organic”. Modelele repetitive ale arhitecturii obisnuite nu pot fi folosite, deoarece ar strica fluiditatea întregului concept. Practic, întreaga constructie trebuie sculptatã manual. Într-adevãr, Gaudi a fost unul dintre putinii arhitecti cu viziunea si dãruirea necesarã executãrii unor clãdiri de mari dimensiuni în adevãratul stil Art Nouveau; alti arhitecti au avut tendinta sã-si piardã inventivitatea atunci când trebuia sã execute lucrãri mai mari decât simpla fatadã a unei clãdiri. Dar despre aceasta catedrala vom mai vorbi, intrucat sunt multe de spus.