Simbol și Semnificație în Filosofie și Artă

I. Elemente filosofice şi estetice de doctrină simbolistă

Dacă vom analiza cu atenţie istoria spirituală a omenirii vom putea constata că practica şi concepţia simbolizării nu este chiar o noutate a timpurilor noastre. vom descoperi mai întâi că tradiţia teosofică, mai ales cea care provine de la Jacob Böhme se dezvoltă în secolul XVIII şi la începutul secolului XIX în Germania, într-o mistică ce s-ar putea numi simbolică şi care a găsit în Goethe un fervent admirator, deşi a rămas un raţionalist. Immanuel Kant, însă, va fi cel care a atacat cu succes mistica simbolismului, ridiculizând în special persoana lui E. Swedenborg (1688-1772), naturalist şi filosof mistic suedez, filosoful invocat cel mai mult în sprijinul misticii simbolice.

Kant va trece simbolurile sub controlul raţionalismului, conferindu-le o funcţie pe care el o numea hypotipoză (concretizare a unui subiect abstract în noţiuni şi concepte cognoscibile). Kant a făcut operaţia de hypotipoză în două faze : a) printr-o schematizare care a dat conceptului de simbol o intuiţie a priori corespondentă; b) printr-o simbolizare care adăuga conceptului deja raţionalizat o reprezentare intuitivă adică îl fixa într-o judecată estetică, uzând de un procedeu analog schematizării pentru a-i da forma. Kant va reduce simbolurile la o funcţie a raţiunii şi în special a judecăţii estetice. După Kant, simbolurile n-au nici semnificaţie ontologică, nici metafizică, ci numai una antropologică. Astfel, el va admite simbolurile numai în relaţii etice sau estetice.

Hegel, la rândul său, a reluat teoria kantiană considerând simbolizarea, ca şi imaginaţia, ca pe o activitate ce poate fi conceptualizată sau gândită, ca pe un fenomen sensibil şi imaginat. El, însă, a constatat că relaţia dintre concept şi imagine este analogică şi ca atare filosofia n-are nevoie de simboluri, şi dacă le întrebuinţează ele sunt doar simple instrumente operaţionale precum cifrele din matematică utile doar pentru a face operaţiile mai comode şi mai eficace. Totuşi, în a sa Filosofie a istoriei, ca şi în cea a artei şi religiei, Hegel, retrasând drumul dialecticii, porneşte de la lumea simbolurilor pentru a ajunge la promovarea raţiunii. În acest context Hegel a pus simbolurile în relaţie cu inconştientul considerând că ele aparţin spiritului în faza inconştientă. Printr-o senzaţie externă inconştientul va ajunge la semnificaţia sa, la conştient şi la o exteriorizare în simbol. Hegel vedea simbolul în relaţie cu semnul sensibil sau imaginea la trei nivele:

1. Simbolul nu este decât un semn, adică relaţia dintre semnificaţia şi expresia semnului ce este arbitrară;

2. Când semnul nu este indiferent de semnificaţie, el devine simbol;

3. Simbolul nu poate fi nici adecvat la semnificaţie, căci ar fi un semn exterior şi formal, şi nici inadecvat căci ar corespunde conţinutului semnificaţiei. Simbolul este considerat ca o vizibilitate invizibilă, ca o expresie a inefabilului. În simbol, va continua Hegel, există în fond o dialectică a semnului şi a semnificaţiei, corespondente aceleia dintre exterior şi interior sau dintre general şi particular. De aici concluzia că simbolul e ambiguu şi caracterizează arta orientală. În viziunea sa, în arta simbolică (orientală) figura sau imaginea, semnul, nu corespund în fapt semnificaţiei lor imediate, ceea ce provoacă angoasă spectatorului. Simbolurile sunt, aşadar, la Hegel inseparabile de mituri, iar miturile conţin o filosofie imediată.

În timp ce pentru Hegel miturile şi simbolurile nu sunt decât un moment în evoluţia Ideii Absolute, un moment totuşi de mult depăşit, dimpotrivă, Schelling voia să întemeieze, în aceeaşi perioadă istorică, o mitologie filosofică care ar fi urmat să devină noua religie a umanităţii.

În zilele noastre, reanalizându-se în alte condiţii relaţia dintre semnificaţie, simbol şi realitate, s-a ajuns la postularea unei relaţii cauzale a semnificaţiei, realităţii şi simbolului. Autorii americani ai cărţii The Meaning of Meaning, C.K. Ogden şi I.A. Richards, analizând situaţia semiotică propun o schemă în care pun în evidenţă legătura cauzală dintre simbol şi obiect („referent”) în forma următoare :

Thought or Reference

Correct Symbolises Adequate Refers to

(a causal relation) (other causal relations)

Symbol stands for Referent

(an imputed relation)

TRUE

După aceste poziţii de referinţă din filosofia clasică germană, simbolismul în zilele noastre, aşa cum îl înţelege la nivel filosofic structuralistul Cl.L. Strauss, este un principiu concret de gândire care face posibilă convertirea simbolurilor în mituri, pentru ca la J.P. Sartre simbolurile să ajute, devenind dialectică, să servească la descoperirea unui sens al istoriei.

Provenind din grecescul symbolon, care înseamnă semn de recunoaştere, semn sau imagine concretă, simbolul reprezintă sau evocă altceva decât ceea ce este. Reprezentarea simbolică se bazează, în general, pe o convenţie care se cere cunoscută pentru a înţelege simbolul. De exemplu, un critic de artă nu poate analiza o pictură dacă nu cunoaşte semnificaţia culorilor cât si a altor elemente care intra in compozitie. Există însă şi simboluri, mai cu seamă în artă, cu un conţinut evocativ intrinsec, simboluri care pot exprima, prin asociaţie de idei, un ansamblu întreg de gânduri sau de sentimente, o stare de spirit. În ştiinţă, însă, se înţelege prin simbol o literă sau un semn grafic special alcătuit, folosit pentru a desemna ceva independent de el. Aceste simboluri sunt indispensabile în alcătuirea unui limbaj formalizat sau, în cazul utilizării unor formule, pentru a reda structura unui enunţ, exemplul cel mai elocvent fiind logica formală, matematica în ansamblu, chimia, fizica, biologia etc

Azi, există, pe lângă ecourile referenţiale ale poziţiilor clasice, şi o altă tendinţă, una pesimistă. Ea manifestă nostalgie pentru simboluri, dar în acelaşi timp manifestă o pronunţată aversiune pentru intelect şi produsele sale, identificând raţiunea cu rezonabilul abstract şi guraliv, urmărind să pună capăt filosofiei clasice şi valorilor şi în locul acesteia să înscăuneze o religie simbolică şi mitică. La reprezentanţii acestui curent tendinţa de renaştere a simbolismului coincide cu ideea renaşterii unei religii mitice, echivalentă cu o teosofie spiritualistă, un fel de neo-magie centrată pe cultul omului sălbatic şi pe valorile naturii. În această tendinţă simbolurile ar urma să devină noi zeităţi care să închege un politeism bizar, unde raţiunii i se refuză rolul de a participa la luarea deciziilor.