Al doilea Război Mondial. Trecerea României de partea Națiunilor Unite

Introducere

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile luate de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite.

1. Contextul politico-militar care a condus la trecerea României de partea Națiunilor Unite

Pierderile suferite de România pe perioada războiului au condus țara către o orientare spre partea Coaliției Națiunilor Unite. Operațiile militare desfășurate de Armata Roșie în primăvara anului 1944 pe teritoriul României, bombardamentele devastatoare ale aviației anglo-americane au înrăutățit considerabil situația economică, socială și politică a țării, în perspectiva transformării acesteia într-un teatru de război. Deteriorarea situației din țară a fost determinată de declanșarea ofensivei sovietice de la Iași - Chișinău la 20 august 1944, ale cărei obiective erau să înfrângă gruparea din raionul Iași - Chișinău - Bender, sa pună stăpânire pe aliniamentul Bacău, Leova și Tarutino, iar în final să înainteze pe direcția Focșanului și Galațiului. Printre obiectivele urmărite de puterile politice prin scoaterea României din războiul dus alături de Germania se urmăreau: evitarea transformării României într-un teatru de război, alăturarea acesteia cu întregul potențial uman și material coaliției Națiunilor Unite, eliberarea teritoriului aflat sub ocupație străină, instaurarea unui guvern democratic din reprezentanții tuturor partidelor democratice (la 20 iunie 1944 s-a constituit Blocul Național Democrat format din Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat, Partidul Național Țărănesc și Partidul Comunist) și revenirea la drepturile și libertățile democratice.

La 23 august 1944 situația armatei române se prezenta astfel: pe front se găseau armatele 3 și 4 (20 de divizii: 16 de infanterie, 2 de cavalerie, 1 de munte și 1 blindată); în interiorul țării: 2 divizii (9 și 10) în Dobrogea, 6 divizii în raionul Râmnicu Sărat, Brașov, Titu, 3 divizii în raionul Giurgiu, Călărași, Fetești, 5 divizii în Câmpulung, Slatina, Turnu-Măgurele, 6 divizii în raionul Râmnicu Vâlcea, Calafat, Corabia, 4 divizii în raionul Ineu, Timișoara, Turnu-Severin, 4 divizii în raionul Beiuș, Sighișoara, Petroșani, 3 detașamente fortificații în sectorul Brăila, Tecuci. Cele aproximativ 30 mari unități însumau 382.520 oameni. La nord de Carpații Meridionali se găseau forțele subordonate comandantului Armatei 1 române, care au fost cuprinse în dislocarea de mai sus.

La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat). În aceeași zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat "Proclamația către țară", prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși, ulterior, în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.