Caracterizarea condițiilor în perioada sistemului fanariot în Țările Române

INTRODUCERE

După acțiunea antiotomană din 1711 a lui Dimitrie Cantemir și după înlaturarea lui Ștefan Cantacuzino în 1717 ultimul domn pamântean din Țara Romanească, poarta otomană introduce în Principatele Române un regim politic dur, astfel domnitorii erau numiți de către sultan dintre grecii din cartierul Fanar al Constantinopolului ce deținuseră funcții importante în erarhia imperiului, teritoriul țărilor române era considerat parte integrantă a Imperiului Otoman, prin urmare părți din teritoriu puteau fi înstrăinate în funcție de interesele Porții,Țările Române nu aveau dreptul să întrețină o armată proprie, economia subordonată porții otomane, au crescut obligațiile către turci și a menținut monopolul acestora asupra economiei, Țările Române nu aveau dreptul la o politică externă proprie, în relațiile cu alte țări interesele acestora fiind reprezentate de sultan, tronul se cumpara cu sume mari. Astfel noul sistem de guvernare introdus de turci va fi instrumental cel mai potrivit pentru a ține cele două țări în deplină ascultare și pentru a face imposibilă orice încercare de independență și emancipare națională. Scopul fiind de a controla și de a-și întări viața economică politică în țările române din partea sultanului iar cauzele au fost pentru a preîntimpina miscarea de eliberare, de a înlătura pericolul de trădare a porții, pentru a contracara expansiunea Austriei și Rusiei, exploatarea resurselor economice.

Regimul fanariot poate fi divizat în două perioade: 1711 (1716) - 1770 - perioada în care domnesc prioritar familii românești grecizate: Racovita, Chica, Mavrocordat și 1770-1821 perioada în care domnesc familii grecești: Caragea, Sutu etc. Epoca fanariotilor este una de decadere luând în considerație pierderile teritoriale suferite, faptul că domnii ajung simpli funcționari ai sultanului, care-i schimba foarte des, fiscalitatea accentuată, atmosfera morală grea, intriga și bacșișul care devin tot mai frecvente, dincolo de aceste aspecte negative se evidențiază o serie de aspecte pozitive, precum cele din ordinea socială, se acordă libertate țăranilor, se înființează scoli si spitale, se fac legiuiri noi, în această perioadă s-au scris foarte multe cronici, s-au deschis băi, fiind o țară foarte dezvoltată. În aceste condiții, Constantinopolul a hotărât introducerea unui nou regim politic de natură să-i dea siguranță atitudinii lor cât și controlul efectiv asupra resurselor lor materiale; după domniile lui Constantin Brîncoveanu și Dimitrie Cantemir, vădit orientate spre marile puteri creștine ostile Porții - Austria și Rusia - în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) a fost instaurat regimul fanariot, care a dăinuit până în 1821.

1.Economia

Tratatul de le Kuciuk - Kainargi din 1774 a restrâns monopolul commercial practicat de Poartă; perspectivele unor schimburi profitabile cu alte state la prețuri

curente au stimulat forțele productive, cât și interesul boierimii pentru sporirea cantității de produse agricole destinate exportului.

Ca urmare, proprietarii de moșii:

- extind rezerva feudală în dauna suprafețelor în folosință ale țăranilor clăcași și ale statelor libere (acum 2/3 din pământ aparținea domnitorilor, boierilor, mănăstirilor);

-sporește numărul zilelor de clacă; -apelează la munca salariată.

În secolul al XVIII-lea, peisajul agricol era aproape neschimbat: dominat de întinderi immense de păduri, lunci, pășuni; doar o mică parte din terenul agricol se cultiva. Domnia a încurajat practica defrișărilor și desțelenirilor (ca mijloc de a evita secătuirea solului) atâta vreme cât nu se făcea abuziv; se acordau țăranilor drepturi depline de usufruct asupra noilor pământuri; la sfârșitul secolului XVIII - începurul sec. XIX acest drept a fost totuși îngrădit: legea afirma principiul căp dreptul de posesiune trebuia susținut cu documente scrise.

Creșterea animalelor a rămas ramura cea mai profitabilă a agriculturii: furniza țăranului animalele de povară, principaal sursă de venituri bănești și hrană. De aceea, pășunile au devenit obiect de aprigă concurență între țăran și boier; obiceiul pământului îl obliga pe acesta să-i ofere o suprafață de pășune suficientă, dar rareori acestă obligație era aplicată.

S-a extins practica arendării pământului, drept recunoscut chiar și țăranilor clăcași (recunoașterea legală venea de la Pravilniceasca condică din 1780); în acestă situație clăcașii erau exonerați de robotă, dijmă, dobândind resurse pentru răscumpărarea în bani a obligațiilor feudale. Pentru a stăvili emanciparea clăcașilor și a putea uzurpa moșia obștilor libere, boierii au obținut (prin legile din 1815 în Moldova și 1818 în Țara Românească) anularea dreptului de preemțiune, dându-se posibilitatea cumpărării pământului obștesc.

Breslele erau asociații de meșteșugari ce funcționau în temeiul unor statute (ponturi), menite să le reglementeze activitatea, să asigure membrilor lor monopolul producției și, adesea, al desfacerii produselor.

-era condusă de un staroste ales anual;

-autorizația de înființare era dată de domn prin hrisov.

Apărute în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, manufacturile erau dispersate și centralizate, înființate de boieri sau negustori, sub patronajul domniei; în schimbul unor largi concesii (monopolul produsului, scutiri de taxe etc.), ele contribuiau la sporirea veniturilor fiscale ale visteriei.

2. Societatea

Societatea Principatelor a fost organizată pe baza stărilor (boieri, cler, orășeni, țărani) - model lipsit însă de rigiditatea structurilor similare din centrul și apusul Europei.

Statutuljuridic al fiecărei stări nu era reglementat în mod sistematic și depindea mai degrabă de obiceiul pământului; în sec. XVIII stările au căpătat contururi mai distincte: reformele lui Constantin Mavrocordat au consolidat poziția clasei avute - boierimea și clerul.

Discriminarea între stări era exprimată prin titluri, îmbrăcăminte, locuință, grad de instruire; stările înseși erau departe de a fi omogene, existând adânci deosebiri lăuntrice.

2.1.Boierimea

Boierimea reprezenta un grup puțin numeros (în 1806, în Țara Românească existau 593 boieri de toate rangurile, deținători de dregătorii) dar reprezenta clasa cea mai înstărită și mai influentă.

În timpul regimului fanariot boierii greci și clientela domnitorilor, infiltrați în toate structurile puterii politice și ecleziastice, au desfășurat un prelungit asalt împotriva proprietății boierilor pământeni și a țăranilor liberi.

Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti au codificat statutul clasei boierești. Dacă inițial criteriul apartenenței la această stare era pământul iar mai apoi deținerea de dregătorii, cu încetul tradiția și inovația au reconciliate, boierii deținând atât pământ cât și dregătorii.

Sub presiunea vremurilor moderne, încălcând vechile tradiții, mulți boieri de rang superior fac investiții în comerț și manufacturi.

În urma reformelor s-a creat o ierarhie cuprinzând două categorii: 1) marii dregători din Divan (boierii veliți) cu urmașii lor (neamurile); 2) boierii de rang inferior și urmașii lor (mazilii).