Formarea Statelor Medievale Românești

FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNESTI

Premisele formarii statelor medievale românesti. Odata cu desavâr¬sirea procesului de formare a poporului român si a limbii române (secolele VIII-IX) în istoria ce se scria în spatiul Carpato-Danubian-Pontic începe o noua etapa -constituirea statelor medievale românesti.

Formarea statelor medievale românesti este, în primul rând, rezultatul actiunii mai multor factori interni: formarea relatiilor feudale, necesitatea protejariii averii acumulate de diferitele paturi sociale, a reglementarii relatiilor dintre aceste paturi, a apararii cailor comericiale internationale care strabateau spatiul românesc si a centrelor de comert intern (iarmaroace, asezari orasenesti), a valorificarii economice a noilor terenuri etc.

Premisele interne au fost favorizate de anumite împrejurari externe. Astfel, în perioada care a urmat dupa invazia tatarilor din 1241 a fost lichidata pentru o vreme hegemonia regatului maghiar la sud si est de Carpati, ceea ce a permis formatiunilor statale românesti din aceasta zona sa evolueze spre întarirea propriei organizari interne si extinderea lor teritoriala.

Constituirea statelor medievale românesti a decurs în câteva etape: unificarea teritoriala, formarea structurilor sociale, a institutiilor centrale statale de guvernare si obtinerea independentei, recunoscuta de tarile vecine.

Procesul de formare a statelor românesti si-a gasit expresie în formula acceptata de istorici despre evolutia societatii românesti de la sat la stat. Aceasta formula explica esenta procesului care a avut la baza consolidarea obstei satesti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca forma initiala de organizare sociala si autoadministrare în perioada de dupa retragerea legiunilor romane din Dacia.

Interesele comune de aparare si de valorificare a terenurilor agricole serveau drept baza pentru unirea mai multor obsti în uniuni de obsti cu o capetenie unica în frunte, numita voievod, cnez, ban. Uniunile de obste se numeau "tari" (din latinescul-terra). Marele istoric român Nicolae lorga a numit aceste "tari"- Romanii populare, în izvoarele istorice straine ele se mai numeau Vlahii, adica tari ale românilor, deoarece strainii, dupa cum am demonstrat deja (vezi capitolul 5) îi numeau pe români "vlahi", cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea "tari", care acopereau întreg spatiul locuit de români. Romaniile populare erau, astfel, formatiuni teritorial-politice incipiente si prezentau o forma de organizare teritorial-administrativa autonoma în conditiile lipsei unui stat unitar.

Necesitatile de aparare în fata incursiunilor razboinice ale migratorilor au dus la aparitia unei forme mai avansate în comparatie cu uniunile de obsti. Acestea erau voievodatele, cnezatele si banatele, formatiuni, ce întruneau câteva uniuni de obsti, având în frunte un cneaz, voievod (din slava-conducator de oaste), un ban etc. Faptul ca aceste formatiuni erau preponderent numite în termeni slavi, permite de a conchide ca constituirea lor s-a produs în perioada asimilarii elementului slav la nord de Dunare în secolele VII-VIII.

Formatiuni statale incipiente românesti. Cele mai vechi informatii despre voievodatele românesti se refera la teritoriul Transilvaniei. Aceasta se lamureste prin faptul ca dupa 896 ungurii au migrat din stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Pe masura extinderii lor teritoriale în directia Tran¬silvaniei, ei s-au ciocnit cu formatiunile politice locale românesti, în cronica maghiara "Gesta Hungarorum" ("Faptele ungurilor"), scrisa de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (dupa opinia majoritatii istoricilor este vorba de Bela al III-lea, 1173-1196) se vorbeste despre trei voievodate românesti: voevodatul lui Menumorut (în Crisana, cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (pe podisul Transilvaniei, cu centrul posibil la Dabâca) si voievodatul lui Glad (în Banat, între Mures si Dunare, cu centrul la Cuvin).

Unii istorici, mai ales maghiari, sunt de parere ca detaliile privind luptele basti-nasilor români cu ungurii, expuse cu lux de amanunte de catre cronicar, ar putea fi imaginare. Dar si în acest caz cert este faptul ca Anonymus se bazeaza pe traditia existenta în mediul maghiarilor despre rezistenta opusa la venirea lor în Transilvania de catre românii bastinasi (organizati în voievodate).

Desi aceste voievodate au fost supuse de catre maghiari, totusi un secol mai târziu în Transilvania sunt atestate alte doua noi formatiuni statale: una cu centrul la Alba lulia (Balgrad), în frunte cu Gyla, si alta în Banat, fiind condusa de Antum,

• descendent din familia lui Glad, vasal al Imperiului Bizantin. Cu timpul si aceste voievodate au fost supuse de Regatul maghiar.

Prezenta compacta a românilor în Transilvania i-a determinat pe regii maghiari sa cuate a câstiga loialitatea capeteniilor locale. Cu acest scop în Transilvania a fost pastrata o autonomie interna. Ea avea în frunte un voievod, fiind numita voievodat.

Dar si dupa constituirea voievodatului înca multa vreme s-au pastrat formele românesti de organizare teritorial-administrativa -"tarile" (Tara Fagarasului, Tara Maramuresului, Tara Hategului, Tara Bârsei etc.).