Romanizarea și Rolul ei în Formarea Limbii Române și a Poporului Român

Romanizarea si rolul ei în formarea limbii române si a poporului român

Începând cu anul 85 d.Hr., în Dacia incursiunile, ciocnirile si bataliile între daci si romani se intensifica, la capatul carora, în anul 89, împaratul Domitian ajunge la încheierea pacii cu Decebal, rege al dacilor începând cu anul 87. Decebal accepta statutul de rege clientelar, dar foloseste subsidiile si asistenta tehnico-militara romana pentru a-si consolida puterea si refuza sa înapoieze prizonierii romani, totodata acceptând dezertori din armata imperiala.

În prejma razboaielor daco-romane, la nord de Dunare luase sfârsit eclipsa puterii geto-dace. Restauratorul era regele Decebal (87-106). Regatul geto-dac condus de acesta nu a fost o simpla formatie barbara, nascuta din unirea mai multor triburi sub autoritatea unui conducator militar, ci statul unui neam a carui elita politica avea un ansamblu de reprezentari si concepte politice, religioase si mentale relevate atât de descoperirile arheologice de la Gradistea Muncelului (sanctuare, poate un calendar), cât si de informatiile furnizate de scriitorii antici Dion Chrysostomos si Iordanes despre viata spirituala si culturala a geto-dacilor.

Atacul roman din primavara anului 101 a fost determinat de temerile lui Traian, generate de consolidarea puterii Regatului geto-dacilor. Victoria din Dobrogea a decis soarta campaniei. Decebal încheie pacea acceptând conditiile dure impuse de Roma, care urmarea, pe aceasta cale, sa-l priveze pe Decebal de mijloacele sale de putere.

Armata romana, condusa de Traian, a trecut Dunarea, în vara nului 105, pe podul construit de vestitul arhitect Apollodor din Damasc, la Drobeta, si a înaintat spre Sarmizegetuza, încercuita si apoi asediata. Decebal, ramas singur în fata romanilor, prin refuzul regelui part Pacorus al II-lea de a participa la razboi, paraseste resedinta sa si se sinucide. Victoria decisiva a lui Traian a însemnat disparitia Regatului dac si transformarea teritoriului sau în provincie romana în anul 106. La Roma a fost înaltata, în Forumul lui Traian, o coloana (Columna lui Traian), înalta de aproape 40 m, opera aceluiasi Apollodor din Damasc, o cronica în imagini a celor doua razboaie daco-romane.

Provincia romana Dacia i-a nastere în 11 august 106, potrivit unei diplome militare descoperite la Parolissum, devenind Dacia Felix. Ca provincie romana, Dacia a cunoscut mai multe restructurari administrative si teritoriale. Prima a avut loc în anii 118-119 , dupa ce succesorul lui Traian, Adrian, a restabilit ordinea, tulburata de atacurile sarmatilor.

În urma deciziei lui Adrian, Dacia a fost împartita în doua povincii: Dacia Inferior, cuprinzând Oltenia si coltul de sud-est al Transilvaniei, aparata de Muntii Carpati si de limes Alutanus (frontiera pe Olt), întarita de numeroase tabere fortificate (castre), si Dacia Superior, în limitele careia intrau Banatul si cea mai mare parte a Transilvaniei. Aproximativ în 167-168 teritoriul celor doua Dacii a fost divizat în trei provincii: Dacia Malvensis (Oltenia), cu capitala la Malva; Dacia Apulensis (Banatul si sudul Transilvaniei),cu capitala Apulum si Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei),cu capitala la Porolissum.

Teritoriul provinciei (provinciilor) a cunoscut o masiva colonizare. Potrivit lui Eutropius, Traian, dupa cucerirea Daciei, a adus o multime foarte mare de oameni din toate coluturile lumii romane pentru popularea oraselor si cultivarea ogoarelor Colonizarea a avut mai putin rostul de a repopula un teritoriu devastat, cât mai ales de a consolida stapânirea.

Stapânirea romana a durat în Dacia timp de 165 de ani (106-271) si ea reprezinta un exemplu de aculturatie, întâlnirea între doua culturi  cea autohtona, geto-daca, si cea romana, a administratiei, armatei si colonistilor -, o întâlnire în desfasurarea careia cele doua culturi au dialogat dar s-au si confruntat, una din ele  cea romana  impunându-se ca biruitoare întrucât a fost asimilata de bastinasi.

Sfera în care s-a manifestat din primul moment interactiunea culturilor în contact a fost cea lingvistica. Veniti de pe tot întinsul Imperiului roman, colonistii nu puteau comunica între ei, cu autoritatile si cu bastinasii decât în limba latina, asigurând astfel victoria limbii latine asupra celei dace, de la care, în limba româna, au ramas circa 160-170 de cuvinte. Limba latina a fost principalul factor al procesului de romanizare a geto-dacilor si a Daciei. Daca limba latina a fost factorul invizibil al romanizarii si unificarii diverselor etnii aflate în Dacia, armata romana a reprezentat agentul cel mai vizibil al prezentei imperiale la nordul Dunarii. Prezenta militarilor romani  ei însisi recrutati de pe tot întinsul imperiului, întocmai ca si colonistii  a antrenat difuzarea limbii latine si romanizarea populatiei. În jurul castrelor, pentru a raspunde nevoilor de tot felul ale militarilor romani, au aparut asezari civile  în cadrul carora negustorii si mestesugarii aveau o pondere importanta  numite canabae. Poate marturia cea mai elocventa a rolului armatei în romanizarea Daciei este faptul ca batrân provine din lat. veteranus, termenul folosit pentru a desemna pe soldatii romani care, dupa 25 de ani de slujba militara, intrau în viata civila. Acesti soldati romani, veterani, au ramas în Dacia, unde si-au întemeiat familii si gospodarii.

Un alt factor puternic al romanizarii au fost orasele. Geto-dacii nu ajunsesera la nivelul unei vieti urbane. Cucerirea romana a adus cu sine o autentica înflorire a oraselor. Provincia a numarat 12 asezari urbane, fondate de colonisti si de veterani. Prima a fost capitala provinciei, Ulpia Traiana Augusta Dacia Sarmizegetusa, cu statut de colonie; alte orase precum Drobeta, Napoca, Apulum, Potaisa etc.  aveau statut de municipii. În interiorul zonelor rurale, alte focare de romanizare au fost fermele agricole, întemeiate de colonisti, ale caror pamânturi erau cultivate si prin munca bastinasilor. Întâlnirea între colonistii latinofoni si autohtoni a deschis calea patrunderii limbii latine în satele geto-dace.

În sfârsit, un loc important în procesul de romanizare a revenit contactelor umane si, în primul rând, casatoriilor, casatoriile mixte devenind tot mai frecvente.