Statutul internațional al României după primul război mondial - perioada 1919-1934

România şi Conferinţa păcii de la Paris. Confirmarea internaţională a unirii Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei. Problema reparaţiilor. Statutul definitiv al Dunării. Convenţia de la Lausanne. România şi societatea Naţiunilor. Mica Înţelegere. Relaţiile cu marile puteri şi cu vecinii. Înţelegerea Balcanică.

La sfârşitul primului război mondial s-au înregistrat modificări esenţiale pe harta Europei: au dispărut imperiile – German, Austro-Ungar, Rus, Otoman – şi au apărut noi state naţionale: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, iar altele şi-au întregit teritoriul: România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

Problemele organizării lumii după prima conflagraţie mondială au constituit obiectul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920). Prezentă la această Conferinţă, România a acţionat pentru obţinerea confirmării pe plan internaţional a hotărârilor adoptate în cursul anului 1918 la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă. Conferinţa păcii de la Paris urma să dea consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor, prin respectarea drepturilor legitime ale poporului român asupra teritoriului său naţional.

În practică însă lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate şi mai dificile. Deşi, potrivit Convenţiei din 4/17 august 1916, România trebuia să se bucure la Conferinţa păcii de drepturi egale cu celelalte ţări semnatare, ea a fost inclusă în rândul statelor cu „interese limitate”, putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie aparţinând „Consiliului celor patru” (Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA). În Comisia teritorială, inclusiv în comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România, delegaţii români nu au fost admişi.

După ample discuţii, începute în comisia teritorială la 11 februarie 1919, Consiliul suprem a stabilit, la 11 iunie 1919, graniţa dintre România şi Ungaria, iar la 13 iunie 1919, pe cea dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, prin care se recunoştea actul istoric al unirii Transilvaniei cu România.

Marile puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania, fără a îngădui delegaţiei române să-şi exprime punctul de vedere, deşi armata română purtase lupte grele cu cele aparţinând Puterilor Centrale în anii 1916-1917, împotriva cărora repurtase victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, iar România avusese de suportat jaful ocupanţilor străini şi uriaşe pierderi materiale. Delegaţia română, ca şi cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze tratatul de pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără să-l fi putut studia şi formula observaţii.

Deoarece „Consiliul celor patru” intenţiona să procedeze într-o manieră similară şi în privinţa celorlalte tratate, Ion I. C. Brătianu, şeful delegaţiei române, a luat iniţiativa unei note verbale colective adresate lui Georges Clemenceanu, preşedintele Conferinţei de pace, de câtre delegaţiile română, polonă, sârbă, cehoslovacă şi greacă, prin care se cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea analiza. Dar Consiliul a acceptat să prezinte, la 29 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu Austria, urmând ca a doua zi să remită delegaţiei austriece textul complet al acestuia. În urma unui nou protest, adresat de Ion I. C. Brătianu în numele delegaţiilor menţionate, s-a obţinut amânarea pentru 2 iunie a remiterii proiectului către delegaţia Austriei. Documentul conţinea unele clauze menite să faciliteze amestecul marilor puteri în treburile interne ale României. Astfel, sub pretextul grijii pentru respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, marile puteri îşi rezervau libertatea de a decide măsurile „pe care le vor crede necesare” pentru a ocroti drepturile şi interesele acestor minorităţi. De asemenea, România era obligată să semneze o convenţie prin care acorda, timp de 5 ani, „liberul tranzit” pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii „Puterilor Aliate şi Asociate”, fără nici un fel de taxe vamale.

În cuvântul rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat, şi într-un memoriu adresat Consiliului, Ion I. C. Brătianu afirma că România era hotărâtă să asigure dreptul minorităţilor, dar că ea nu putea să primească un regim special, la care nu erau constrânse toate statele suverane. Totodată, el a arătat că România era gata să ia măsurile necesare pentru a uşura tranzitul şi a dezvolta comerţul cu celelalte naţiuni, în conformitate cu legislaţia sa internă.

Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, Ion I. C. Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Conferinţa păcii. În ziua de 10 septembrie marile puteri au semnat tratatul de pace cu Austria, la Saint Germain en Layle, punând România în faţa faptului împlinit. În urma notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fără discuţii şi fără rezerve tratatul, Ion I. C. Brătianu şi-a dat demisia din fruntea guvernului României. După noi presiuni diplomatice – care au mers până la ameninţarea cu excluderea delegaţiei române de la Conferinţa păcii – în ziua de 10 decembrie 1919 guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul consfinţea autodeterminarea popoarelor şi dezagregarea monarhiei habsburgice, recunoştea unirea Bucovinei cu România. În acelaşi timp, el oferea o bază legală pentru amestecul marilor puteri în treburile interne ale statelor succesorale, inclusiv ale României. La 18 decembrie 1919 marile puteri au trasat frontiera dintre România şi Polonia, care a fost acceptată de cele două ţări.

În ziua de 10 decembrie 1919 a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, care stabilea că hotarul dintre cele două ţări era cel fixat în 1913.

Vii discuţii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegaţia maghiară, precum şi unele cercuri politice şi financiare din Marea Britanie, Franţa, Italia şi alte ţări se pronunţau împotriva destrămării Ungariei „milenare”. Pe de altă parte, delegaţia română, susţinută de numeroşi lideri politici, a demonstrat, pe bază de date concrete, faptul că Transilvania este un străvechi teritoriu românesc, că populaţia acesteia şi-a exprimat în cadrul Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 hotărârea de a se uni cu România.

Guvernul comunist de la Budapesta – acţionând de comun acord cu cel bolşevic de la Moscova – a refuzat să-şi retragă trupele din Transilvania şi a atacat armata română, aflată în Munţii Apuseni. În urma unor lupte grele (16-18 aprilie) atacul a fost respins; a urmat un nou atac ungur, la mijlocul lunii iulie; de această dată armata română a declanşat o contraofensivă de amploare, ocupând Budapesta la 4 august. După restabilirea ordinii, trupele române s-au retras în limitele teritoriului naţional (martie 1920). În ziua de 4 iunie 1920, a fost semnat tratatul de pace cu Ungaria la Trianon, prin care se recunoştea unirea Transilvaniei cu România. Cu acest prilej a fost iscălit un tratat care – ca şi în cazul celui cu Austria – conţinea referiri speciale privind minorităţile, precum şi un altul asupra „liberului tranzit”.

La 28 octombrie 1920, România pe de o parte şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă, au semnat Tratatul de la Paris prin acre se recunoştea unirea Basarabiei cu România.