Cuprins
- Portretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza 4
- Funcţionar regulamentar şi evenimentele premergătoare Unirii 5
- Soluţia „faptului împlinit”. Dubla alegere a lui Cuza ca domn al Principatelor 7
- Recunoaşterea dublei alegeri şi înfăptuirea Unirii depline 9
- Divergenţele politice şi Lovitura de stat din 2 mai 1864 11
- Perioada regimului autoritar. Reformele 13
- Erorile politice. Abdicarea 19
- Ultimii ani din viaţă 22
- Note 23
- Bibliografie 23
Extras din proiect
Portretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza
Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în administraţiile domneşti din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol, dar românizată.
Alexandru Ioan Cuza se naşte pe 20 martie 1820 la Bârlad , primele studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti, fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
Alexandru Ioan Cuza - avea o inteligenţă vie ştia să dea totdeauna o formă aleasă răspunsul care trebuia, chipeş înzestrat cu un deosebit farmec personal, om politic, domn al Principatelor Unite. Deşi nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi avea contracandidaţi cu o bogată experienţă administrativă.
Figura colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar redutabil.
Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles, la un moment dat, să preia controlul întregii vieţi politice crezând că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.
Alexandru Ioan Cuza
Funcţionar regulamentar şi evenimentele premergătoare Unirii
Cuza a participat la evenimentele de la 1848 din Moldova, însă a jucat un rol secundar. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând pe majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor revoluţionare de aici.
Cuza petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.
Este numit preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 - 1851; 1855 - 1856), apoi director al Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic.
La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.
După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumeşte pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.
În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza face un gest care îi va aduce un important capital de imagine. Înşirând ingerinţele administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmau să aducă o majoritate antiunionistă în Divan, el îşi prezintă demisia din funcţia de pârcălab.
Alegerile sunt falsificate de Vogoride, însă, după tensiuni diplomatice, Puterile garante decid la 12 august 1857 o nouă consultare electorală De data aceasta, majoritatea unionistă este zdrobitare, Cuza numărându-se printre deputaţii aleşi să dezbată viitorul Principatelor. Având în vedere noul context, Vogoride îşi schimbă din nou atitudinea faţă de Cuza şi propune ridicarea acestuia la gradul de colonel. Viitorul domn acceptă fără probleme deşi cu câteva luni înainte acuzase faptele caimacamului.
Unirea Principatelor îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute după Războiul Crimeii (1853 - 1856) şi dorinţei de unire a românilor. Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înteles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă. Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul spre controlul continentului european. Congresul de la Paris (13 februarie 1856 - 18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei.
Deciziile care au vizat Principatelele a însemnat de fapt o blocare a politicii ruse în această parte a Europei. În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă. În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.
Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, însă Cuza nu s-a remarcat printr-o activitate deosebită în cadrul dezbaterilor. Având în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării A doua zi a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia, având practic aceleaşi concluzii
Preview document
Conținut arhivă zip
- Unirea si Reformele lui Alexandru Ioan Cuza.doc