Conservatorismul

Termenul de conservator, în genere, a suferit o denigrare în ultimele două secole de istorie si civilizaţie europeană. O denigrare promovată deopotrivă de liberalismul şi democraţia triumfătoare şi de ideologiile de stânga si extremă stânga, care au impus într-o bună parte a continentului experienţe politice, economice, sociale si culturale. Termenul de conservatorism a servit ca antiteză a progresului şi a devenit mai mult sau mai puţin o insultă. Au existat însă şi reuşite de analiză a conservatorismului în sens constructiv. Cele mai importante vin din cultura germană si britanică. Şi nu întâmplător. În Anglia se naşte critica la adresa revoluţiei franceze, luând forma cea mai coerentă în Germania. Germania face pentru ideologia conservatoare ceea ce Franţa face pentru iluminismul progresiv. Se poate spune, desigur rezumând totul la maximum, că Franţa a dezvoltat în modul cel mai radical elementele iluministe şi raţionale ale conştiinţei, devenind o purtatoare a „gândirii abstracte”, iar Germaniei i se poate atribui rolul complementar de a fi făcut o arma spirituală din gândirea istorico-organică conservatoare (cum observa Marx: „Germania a trait revoluţia franceză pe planul filosofiei”). Cât priveşte Anglia, ea este tara tipic „gradualistică”, cu o dezvoltare evolutivă nu revoluţionară şi deci uşor pretându-se la conservatorism. Gradualismul englez s-a sprijinit pe remarcabila elasticitate şi putere de adaptare la nou a straturilor sociale conservatoare, care au reuşit să păstreze în acest fel puterea. Anglia e o ţara în care nobilimea nu a devenit niciodatş o castă. Ductilitatea ei mentală a fost remarcabilă (Burke, Tocqueville, David Hume, Jacques Necker, Robert Salisbury, Hippolyte Taine, George Santayana sau G. K. Chesterton, Ortega y Gasset, K. Mannheim, sau, mai nou, David Cannadine, F. Meusel, J.Moser). Conservatorismul din ţări mai mici ale Europei s-a bucurat, de asemenea, de studii al caror răsunet a rămas mai mult local.

Din punct de vedere teoretic, se poate spune că nu toţi conservatorii împărtăşesc aceeaşi doctrină politică. În fond, nici nu avem de-a face cu o doctrină unică. Andrew Vincent vorbeşte de cinci posibile interpretari diferite ale conservatorismului:

1. Ideologie aristocratică - ipostaza în care este o doctrină negativă ce exprima reacţia aristocraţiei semi-feudale împotriva Revoluţiei Franceze. La un nivel mai general este expresia defensivei aristocraţiei europene în perioada ei de declin, 1790-1914.

2. Doctrina pragmatic-ideologica - în care este vazut ca o formă de pragmatism politic, fără un conţinut teoretic elaborat. Orice idee politică, culturală sau economică, indiferent de sursa ei, chiar si liberală, dacă funcţionează în practică este utilă pentru politica conservatoare.

3. Viziune situaţională - orice ordine instituţională (chiar dacă este liberală sau comunistă) trebuie apărată si consolidată ca şi cum ar fi una conservatoare. În acest sens, conservatorii sunt cei înrădăcinaţi într-o formă de viaţă instituţionalizată, care apără ordinea socială de orice tip în „situatiile” când instituţiile sunt ameninţate de idei transcendente: revoluţie, reformă, o nouă ordine economică si socială, etc.

4. Dispoziţie a minţii sau obişnuinţei – conservatorismul este o dispoziţie naturală a fiinţelor umane care preferă obiceiurile sau căile verificate de istorie, unora noi si nefamiliare. Preferam mai degraba să ne bazam pe experienţă în acţiunile noastre şi nu pe raţiunea teoretică abstractă.

5. Interpretare ideologică – în care conservatorismul nu este identificat cu o anumită situaţie istorică sau clasă socială, ci constituie un ansamblu de idei şi perspective asupra istoriei. Pentru Edmund Burke conservatorismul s-a opus mereu diferitelor idei revoluţionare, precum: perfectibilitatea speciei umane prin schimbarea condiţiilor economice şi sociale; ideea progresului şi dezvoltării naturii umane către o societate a binelui suprem; convingerea în triumful ratiunii (Iluminismul este dusmanul cel mai important al conservatorismului).

1. Sursele conservatorismului. Conservatorismul nu a devenit o parte a discursului politic decâtde prin 1830, in Anglia. Dar substanţa sa filosofică a fost dezvăluită în 1790 de către Edmund Burke, în lucrarea sa „Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa”. Rar se întâmplă în istoria gândirii ca un ansamblu de idei să fie într-o măsura atât de mare legat de un singur om şi de un singur eveniment precum conservatorismul modern de Edmund Burke şi de reacţia sa pătimaşă împotriva Revoluţiei franceye. Temele centrale ale conservatorismului din ultimile doua veacuri nu sunt, in cea mai mare parte, decât dezvoltări ale temelor enunţate de Burke cu privire la Franţa revoluţionară.

El însuşi era cât se poate de conştient de faptul că Revoluţia franceză a fost, în esenţa sa, o revoluţie europeană, dar acest adevar a trebuit să aştepte scrierile unor tradiţionalişti înflăcăraţi ca Bonald, de Maistre şi Toqueville pentru a fi formulat în detaliu. În paginile lui Burke şi ale acestora de mai sus aflăm principiile unei filosofii a istoriei diametral opuse celei progresiste; şi tot aici găsim formularea clară a importanţei feudalismului şi a altor structuri istoriceşte constituite, precum familia patriarhală, comunitatea locală, biserica, breasla şi regiunea care, sub influenţa centralizatoare şi individualizantă a filosofiei dreptului natural, dispăruseră aproape complet din gândirea politică europeană a secolelor XVII şi XVIII. În scrierile lui Hobbes, Locke şi Rousseau, societatea tradiţională şi grupurile şi tradiţiile care au apărut şi au evoluat în graniţele ei erau în cel mai bun caz recunoscute vag şi aproape întotdeauna cu ostilitate. Realitatea individuală era singura demnă de luat în seamă; instituţiile erau lăsate in penumbră.