Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

Revoluţia franceză constituie un important punct de reper în istoria universală. Nu putem gândi epoca modernă fără a ne raporta la acest episod. Este evenimentul care a dus la răsturnarea Vechiului Regim al monarhiei absolute și instaurarea unei noi ordini politice și sociale în statul francez, având consecinţe majore, nu doar asupra acestuia, ci asupra întregii Europe.

Declaraţia Drepturilor Omului și ale Cetăţeanului este unul din primele și cele mai influente acte elaborate în timpul Revoluţiei franceze. Este un document fundamental în dezvoltarea democraţiei moderne , punându-și amprenta asupra regimurilor constituţionale moderne. Influenţat de ideile iluministe și diverse declaraţii, în special americane, este actul ce a consacrat conceptul drepturilor și libertăţilor fundamentale.

Lucrarea de faţă propune în paginile următoare o modestă analiză asupra evenimentelor și ideilor ce au contribuit la nașterea acestui document de o puternică semnificaţie pentru istoria modernă a Franţei și Europei.

Perioada premergătoare

„Franţa anului 1789 este bolnavă”, vechiul regim se afla într-o evidentă degradare. Societatea franceză, încă din multe puncte de vedere feudală, se confruntă în această perioadă cu o criză financiară; fenomenele naturale (precum grindina din 13 iulie 1788 sau iarna grea din 1788-1789) sau problemele de valorificare a producţiei ameninţă cu foamete ţărănimea și muncitorii orașelor . În acest context, diverși miniștri au încercat adoptarea unor reforme de ordin fiscal sau financiar, însă acestea au fost sortite eșecului . Situaţia financiară precară și disputele politice din Parlament îl determină pe Ludovic al XVI-lea (1774 – 1793) la 8 august 1788 să convoace Stările Generale, stabilind ca dată de deschidere a Adunărilor 1 mai 1789 .

Acest eveniment era fără precedent de aproape două secole. Adunarea nu mai fusese convocată din 1614 . „Un dar de Anul Nou pentru Franţa”, anunţa ministrul Necker la 1 ianuarie 1789 cu privire la convocarea Stărilor Generale, care pe 27 decembrie 1788 îl convinse pe rege să dubleze numărul reprezentanţilor Stării a Treia . Modul în care sunt aleși deputaţii Adunării s-a stabilit prin regulamentul electoral din 24 ianuarie 1789. Urmau să fie 300 de deputaţi din prima stare, din care făceau parte reprezentanţi ai ordinului clerical, 300 din starea a doua, a nobililor, și 600 din starea a treia, majoritatea intelectuali din pătura de mijloc a societăţii .

În „memorabila” zi de 5 mai 1789, regele Ludovic deschide Adunarea Stărilor Generale, la Versailles, în apropiere de Paris . Pe 6 mai deputaţii stării a treia, preluând termenul de origine engleză, își iau numele de Communes, refuzând în același timp să se constituie în cameră separată. La 17 iunie, nemulţumiţi de evoluţia evenimentelor din cadrul Adunării Stărilor, deputaţii din Starea a Treia, după două zile de dezbateri, se proclamă Adunare Naţională, iar la 20 iunie aceștia se adună în Salle du Jeu de Paume (Sala jocurilor cu mingea), la iniţiativa lui Mounier, unde depun „jurâmăntul solemn de a nu se despărţi niciodată și de a se reuni ori de câte ori va fi nevoie, până la adoptarea Constituţiei regatului și așezarea ei pe niște baze solite” . Acest eveniment reprezintă începutul sfârșitului pentru Vechiul Regim. În acest context va fi elaborată în cadrul Adunării Naţionale la 26 august 1789 Declaraţia Drepturilor Omului și ale Cetăţeanului.