Episcopul

I. Introducere

Într-o epigrafa funebră pentru Mitrophanes, mitropolit de Smirna (a doua jum. a sec.al IX-lea),virtuţile episcopale ale defunctului celebrând, astfel viaţă sfântă de monah- „cuvânt păstoresc cel drept să nveţi să-i cerţi, să-i sfătuieşti şi să-i îndrumi precum un bun părinte elocinţa lui vie şi înţeleaptă comoara ta să fie pâinea ce-o dai săracului”.

Episcopul trebuia, deci să-şi fi petrecut o bună parte din viaţă într-o mănăstire şi să fi fost o vreme duhovnic, protector, educator şi părinte al enoriaşilor care îi erau încredinţaţi. În ceea ce priveşte trăsăturile ce definesc profilul personal al episcopului putem remarca experienţa monastică, cultura, capacitateade comandă şi vocaţia socială .

II. Cuprins

II.1. Caracterizare generală. Termenul grecesc episkopos apare în epistolele Sfântului Pavel şi are o dublă conotaţie, de supraveghetor şi de inspector. Îndatorirea acestuia fiind de a-şi supraveghea enoriaşii care i-au fost încredinţaţi.

Atribuţiile epicopului constau atât în răspîndirea credinţei, cât şi în păstrarea purităţii doctrinei ortodoxe, ca şi pacea socială dinăuntrul turmei sale, calitatea sa de păstor ,cît şi misiunea de a stabili contacte cu alte comunităţi de creştini. Episcopii mai sunt şi purtători de cuvânt şi apărători ai obştilor date în grijă. Unii dintre aceştia au sfârşit ca martiri în timpul persecuţiilor anticreştine. În calendarul liturgic al Constantinopolului sînt menţionaţi mai mult de cincizeci de episcopi martiri.

Oraşul era de regulă reşedinţa episcopului.Activitatea episcopului se desfăşoară aşadar în mediul citadin, centru al vieţii civile şi imperiale.De altfel, episcopii nu aveau dreptul să se stabilească în sate sau orăşele a căror păstorire spirituală putea fi asigurată de un simplu preot, pentru ca renumele şi autoritatea instituţiei episcopale să nu fie afectate (potrivit canonului al VI-lea alConciliului de la Sardica 342-343).

Organizarea teritorială şi ierarhică a Bisericii reflectă aproape obligatoriu ordinea politică a Imperiului Roman, deşi hotarele diocezelor ecleziastice nu coincid întotdeauna ce cele care delimitează provinciile seculare în oraşe sunt instalaţi episcopii, iar în capitale mitropoliţii,arhiepiscopii –episcopi care nu depind de mitropoliţi se stabilesc în acele oraşe care dintr-un motiv sau altul , prezintă o importanţă deosebită. În final, episcopii marilor metropole ale imperiului vor dobîndi curând titlul de patriarh. De asemenea primatul episcopului de Roma nu se baza pe succesiunea Apostolului Petru, ci pe rangul politic al anticei capitale a imperiului. Din aceleaşi raţiuni,titularul noului oraş imperial, Constantinopol, va fi propulsat la demnitatea de patriarh încă din secolul al IV-lea. Doar titlul patriarhal al episcopului de Ierusalim, incepând din sec. al V-lea se baza pe specificul oraşului, ca scenă privelegiată a mântuirii. Potrivit canonului al XVII- lea al Conciliului de la Calcedon,organizarea ecleziastică trebuia să se plieze pe cea politică.Cel mai semnificativ caz în acest sens e cel deja menţionat, al rapidei ascensiuni ecleziastice a capitalei imperiului,Constantinopol. Conciliul din anul 381 îi conferă al doilea loc în ierarhie, dat fiind că el era Noua Romă. Părinţii întruniţi la Conciliul de la Calcedon 451 merg mai departe, decretând paritatea de rang între antica şi Noua Romă, deoarece acesta din urmă devenise oraşul de reşedinţă al împăratului şi al Senatului.

Misiunea episcopală potrivit canoanelor ecleziastice si legilor seculare ale lumii antice e definita astfel : episcopul trebuie să fie ales de cler şi notabilităţile diocezei sale, confirmat de mitropolit şi hirotonisit de doi sau trei episcopi din aceeaşi circumscripţie mitropolitană. În procesul electiv şi în hirotoniri sânt interzise simonia şi nepotismul. Altfel candidatura este declarată invalidă.

Alegerea mitropolitului ţine de experienţa patriarhului, în urma unor propuneri din partea sinodului. Pe când patriarhul este ales iniţial de clerul său, de populaţia oaşului şi de mitropoliţi, dar în ultimă analiză de împărat (lucru valabil mai ales pentru Constantinopol şi Antiohia), în urma propunerilor venite din partea mitropoliţilor. Însă dacă are un candidat preferat, poate acţiona în nume propriu. După hiritonisire, episcopul trebuie instalat, în măsura posibilităţilor, într-o dioceză sau promovat într-un sediu metropolitan sau patriarhal. În cazul în care se constată că a încălcat normele religioase, morale şi juridice, episcopul poate fi înlăturat şi, la rigoare, autoritatea seculară poate acţiona în consecinţă ca organ executiv al Bisericii. Episcopului îi este interzis să fie căsătorit şi, pe cît posibil, să

aibă copii şi nepoţi.