Grecia în Secolul al XIX-lea

Imediat după detronarea lui Otto I, M. Bourée, ministru al Franţei la Atena, a trimis la Paris următorul mesaj: „Problema succesiunii va ocupa un loc foarte important. Dinastia bavareză e aruncată peste bord. Cui va trebui să-i revină coroana Greciei? Suedia n-are nimic, Danemarca nici atât, Germania e orbită faţă de ura sa faţă de Bavaria, nu văd altă soluţie decât Belgia sau Italia.” Diplomatul făcea o analiză bună, dar se hazardase în privinţa pronosticului.

Ca şi în 1830-1832, au fost prevăzuţi mai mulţi candidaţi. Ducele de Leuchtenberg, rudă a ţarului Alexandru II, a fost dat la o parte, ca şi prinţul Alfred, duce de Edingburgh, al doilea fiu al Reginei Victoria, în virtutea aceluiaşi angajament moral care, în 1831, l-a împiedicat pe ducele de Nemours să acceadă la tronul Greciei. Lucrul a fost cu atât mai dificil pentru prinţul Alfred de Anglia, cu cât el a fost supus de greci unui plebiscit. Într-adevăr, aceştia, din 245 000 de sufragii exprimate, i-au acordat 230 000 de voturi. E adevărat totuşi că votul nu era lipsit de calcul, în măsura în care grecii se gândeau că, alegându-l pe fiul Reginei Victoria, vor fi recompensaţi prin cedarea către ţara lor a Insulelor Ionice, colonie engleză din 1815. Aşa stând lucrurile, prinţul n-a ieşit cu totul din istoria balcanică şi din istoria Greciei, căci fiica sa Maria a devenit regină a României, iar nepoţii săi Elisabeta şi Carol al României se vor căsători cu George II al Greciei şi sora sa Elena.

Alegerea noului monarh s-a oprit în 1863 asupra persoanei prinţului Wilhelm de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, care era prinţ de Danemarca, al doilea fiu al prinţului moştenitor Christian, văr cu regele Frederik VII şi al prinţesei Louise de Hesse-Kassel. În vreme ce se pregătea pentru o carieră în marină, tânărul prinţ este solicitat de bătrânul rege Frederik VII să accepte tronul Greciei, lăsat vacant de Otto I, izgonit prin lovitura de stat. În acel moment, tânărul prinţ n-a apreciat deloc cadoul care i se făcea şi, susţinut de tatăl său-care, cunoscând decepţiile regelui Otto, nu voia să-şi vadă fiul confruntat cu aceleaşi probleme-, a protestat.

Asta, dacă nu ţinem seama de caracterul dezagreabil al bătrânului rege Frederik VII, pentru care alegerea Puterilor şi a Greciei era o onoare făcută casei sale. Regele Danemarcei l-a convocat pe prinţul moştenitor Christian şi i-a declarat cu fermitate: „Dacă nu vă autorizaţi fiul să accepte acest tron, voi pune să fiţi executat!” În imposibilitatea de a rezista unui argument atât de puternic, Christian s-a supus şi l-a înştiinţat pe fiul său să nu se opună deciziei care se va lua. Wilhelm, departe de a fi convins, a fost convocat de Frederik VII, care i-a lăsat exact o oră de reflecţie. La finalul acestui scurt răgaz, tânărul prinţ a acceptat voinţa regelui şi a părăsit resemnat uniforma de ofiţer al marinei daneze pentru a-şi pune instabila coroană a Greciei.

Autoritatea lui Frederik VII era cu atât mai delicat de contestat, cu cât prinţul moştenitor Christian nu îi era decât văr şi cu cât putea exista temerea ca o toană oarecare a bătrânului rege să nu modifice cumva ordine de succesiune la tronul Danemarcei. Lucrurile s-au succedat de altfel la foarte scurt timp, căci Wilhelm a devenit rege al Greciei în mod oficial la 31 octombrie 1863, iar tatăl său i-a urmat lui Frederik VII la 15 noiembrie al aceluiaşi an, sub numele de Christian IX. La Copenhaga, vechea dinastie Oldenburg, pe tron din 1448, lăsa astfel locul, fără niciun incident, dinastiei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, numită, mai scurt, dinastia de Glücksburg.

Blond, foarte înalt, Wilhelm de Danemarca avea trăsături scandinave cât se poate de marcante. Cu greu putea să treacă drept grec, el a făcut eforturi de naturalizare, schimbându-şi prenumele prea germanic în cel de Gheorghios, mult mai ortodox, însă păstrându-şi credinţa luterană.

Devemit Gheorghios I al elenilor, el nu renunţă însă la drepturile sale dinastice din Danemarca, semnând un acord prin care fratele său mai mic, Valdemar şi descendenţa sa l-ar preceda, precum şi proprii lui descendenţi, pe tronul danez. De aceea, prinţii Greciei poartă şi astăzi titlul de „prinţ de Danemarca”.

Domnia regelui a început sub bune auspicii, căci Anglia, satisfăcută de acest monarh, printr-o fericită întâmplare, era fratele prinţesei de Wales, Alexandra de Danemarca, soţia viitorului Eduard VII, a oferit Greciei frumoasa sa colonie de Insule Ionice, cu perla sa, încântătoarea Corfu. Acest gest a fost apreciat în mod special de poporul grec, care, trăind începând din 1830 într-un regat restrâns din punct de vedere teritorial, aspira la spaţii mai vaste. Astfel că, dacă Albionul pierdea o colonie-o picătură de apă în vastul său imperiu-, el câştiga simpatia grecilor şi recunoştinţa noii dinastii.