Izvoarele Dreptului Administrativ

Introducere

Teoria generală a dreptului abordează termenul de izvor într-un sens larg şi într-unul restrâns, respectiv în sens material şi în sens formal.

Ştiinţa juridică defineşte izvoarele dreptului ca formele concrete de exprimare a normelor juridice, care acţionează în cadrul unui sistem de drept în diferite etape ale evoluţiei sale. Mai simplu spus, izvorul de drept reprezintă, modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează.

Este necesar a se face distincţie între izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului. Izvoarele materiale, denumite şi reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care determină acţiunea legiuitorului. In consecinţă, prin izvor de drept în sens material, înţelegem viaţa socială, economică şi culturală în complexitatea ei, progresul social care determină naşterea unor reguli de drept şi instituţii. Sensul juridic al noţiunii de „izvor formal al dreptului” suprinde o multitudine de aspecte şi modalităţi prin care conţinutul dreptului este reprezentat în regula de conduită prescrisă şi exteriorizată, cuprinsă într-o anumită haină juridică.

Făcând o anumită clasificare a izvoarelor de drept putem spune că avem:

a) izvoare scrise şi izvoare nescrise, respectiv norma scrisă şi doctrina pe de o parte şi obiceiul juridic pe de altă parte;

b) izvoare oficiale – legea şi jurisprudenţa şi izvoare neoficiale – obiceiul juridic şi doctrina

c) izvoare directe – actele normative şi cutuma – izvoare indirecte – sau normele elaborate de organizaţiile nestatale care,pentru a deveni obligatorii trebuie să fie validate de o autoritate statală.

Într-o altă opinie, există izvoare creatoare (legea şi cutuma – deoarece crează legi noi) şi izvoare interpretative: jurisprudenţa şi doctrina care interpretează legile existente.

Enumerativ, izvoarele formale ale dreptului sunt:

a) obiceiul juridic – cutuma,

b) practica judecătorească – jurisprudenţa

c) precedentul judiciar

d) doctrina,

e) contractul normativ,

f) actul normativ.

În mod tradiţional, se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern şi anume: 1. legea, 2.cutuma, 3. jurisprudenţa şi 4. doctrina; trebuie avut în vedere însă şi dreptul autonom şi actele-norme „precum şi principiile generale ale dreptului”.

În ceea ce priveşte doctrina, conform D.E.X. prin aceasta se înţelege „Totalitatea principiilor unui sistem politic, ştiinţific, religios”. În latină, avem doctrina, în franceză – doctrine, în germană – Doktrin. Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic. Doctrina formează ştiinţa juridică, al cărei rol teoretic este indiscutabil, atât în privinţa explicării şi interpretării ştiinţifice a materialului normativ. Ea este importantă şi din punct de vedere practic, pentru procesul de creare a dreptului, cât şi în activitatea practică de aplicare a dreptului.

Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale dreptului, întrucât ele nu acţionează direct asupra reglementării raporturilor sociale, ci au o influenţă indirectă asupra acestora, prin intermediul normelor cuprinse în actele normative care receptează mesajele transmise de ele.

Caracterizarea izvoarelor dreptului românesc.Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem unitar în care se cuprind o varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie având mai multe trăsături .

Astfel, în sistemul izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului, în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată, a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje: