Importanța izvoarelor dreptului administrativ în sistemul juridic actual românesc

INTRODUCERE

Literatura juridică interbelica și mai ales postbelică a fost preocupată de fundamentarea particularităților a ceea ce se numește cel mai uzual ,,știința administratiei’’ sau ,,știința administrației de stat ’’. În regimul totalitar, s-a urmărit stabilirea locului și rolului acestei științe, a interferențelor cu alte științe, în special cu știința dreptului administrativ. Au fost elaborate lucrări numeroase care aveau ca obiect de cercetare exclusiv știința administrației, iar disciplinele de drept administrativ se predau, începând cu anul universitar 1979-1980, sub numele ,,Drept administrativ și știința administratiei’’.

Un autor sublinia ,,caracterul de știință interdisciplinară al acesteia, cu o misiune specială’’.

Un alt autor se oprește la părerea potrivit căreia știința administrației este ,,știința sarcinilor administratiei’’.

În ceea ce privește sarcinile administrației, doctrina franceză, prin R.Drago se oprește la patru sarcini principale ale administrației: informarea; studiul; pregătirea deciziilor; adoptarea și executarea.

Acestea sunt apreciate a fi sarcini principale, cărora li se mai adaugă sarcini secundare, cum ar fi informarea publicului, activități de relații publice.

Principalele concepții privind știința administrației:

1. Astfel, într-o concepție de început, care a fost împărtășită și de marele dascăl Constantin Dissescu, știința administrației a fost calificată ca o știință a principiilor raționale ale administrației.

2. Într-o altă viziune, știința administrației este analizată ca o disciplină politică, a cărei analiză implică, în egală măsură, criterii politice și juridice.

3. O altă concepție ne prezintă știința administrației ca fiind o știință socială și economică, în același timp.

4. În sfârșit, s-au exprimat și teorii negativiste, care contestă caracterul științei administrației ca știința de sine stătătoare.

Art. 3 alin. (2) - ex. Art. 2 TUE - Tratatul de la Lisabona prevede: ,,Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen’’.

Art. 3 alin. (1) din Tratatul de la Lisabona prevede: ,,Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale’’.

În conformitate art. 9 din Tratatul de la Lisabona: ,,În toate activitățile sale, Uniunea respectă principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia’’.

Există un drept european de ansamblu, dar și ramuri ale acestui drept european. Iar literatura juridică trebuie să țină pasul cu aceste deveniri. Remarcăm, spre pildă, lucrarea lui Jacques Ziller al cărei obiect de studiu îl reprezintă sistemele politico-administrative ale celor douăsprezece state membre ale Uniunii Europene la acea dată, în prezent fiind douăzeci și șapte de state membre, sau dreptul administrativ european fundamentat prin lucrarea omonimă a lui Jurgen Schwarze. Iar în doctrina românească semnalam interesantă lucrare a profesorului Ioan Alexandru, de drept administrativ comparat, care este, prin ea însăși, o pledoarie pentru perspectiva deschisă, europeană, din care trebuie să analizăm problematica dreptului administrativ precum și lucrarea de drept administrativ european, coordonată de același profesor.

Unele lucrări apărute în literatura de specialitate abordează, de o manieră comparativă, anumite componente administrative, cum este interesanta lucrare Administrația publică la nivel intermediar în dreptul comparat și în dreptul românesc a colegiului Liviu Coman Kund de la Universitatea ,,Dunărea de Jos’’ din Galați.

Subliniind caracterul integrator al științei administrației, prof. univ. Dr. Antonie Iorgovan menționează că aceasta ,,nu urmărește o investigare a esenței administrației publice ca un scop în sine, ci pentru fundamentarea soluțiilor de perfecționare, în scopul raționalizării administrației publice centrale, locale, de ramură’’. Aceste aspecte îl determină pe autor să definească știința administrației ca ,,ansamblu de cunoștințe cu privire la realizarea unei administrații judicioase, rationale’’.

În ceea ce ne privește, înțelegem prin știința administrației o știință de sinteză, care înglobează informațiile privind concepte, instituții, principii în devenirea lor și în sensul perfecționării în ansamblu a activității administrației dintr-un stat.

În sfera problemelor care constituie obiect de cercetare pentru știința administrației intra următoarele:

- principiile de funcționare a administrației publice și aparatului care o compune și de eficientizare a acestei activități;

- personalul administrativ, incluzând prin această sintagmă atât pe cel supus unui regim de putere publică, deci funcționarii și demnitarii publici, cât și pe cei supuși dreptului privat;

- formele concrete de activitate a administrației;

- desprinderea unor legități din studierea evoluției fenomenului administrativ dintr-un anume stat, dar și din alte sisteme de drept;

- analiza și combaterea unor aspecte negative care se manifestă în administrație, cum ar fi birocrația exagerată, corupția, formalismul, aglomerările;

- studierea unor modele administrative în scopul desprinderii elementelor care pot influența pozitiv sau negativ activitatea administrativă.