Drept procesual civil 2019 - Partea generală suport, curs revizuit

Capitolul I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Justiția și procesul civil

1.1. Considerații prealabile

Justiția, privită sub ambele sale aspecte - ca sistem al organelor judecătorești și ca activitate desfășurată de aceste organe - are sarcina de a da viață, de a aplica în concret normele de drept material pentru a crea cadrul necesar desfășurării relațiilor sociale, sancționând pe cei care înfrâng aceste norme juridice, la nevoie chiar cu ajutorul forței de constrângere a statului, spre a impune respectarea drepturilor încălcate. Deosebit de important este a releva însemnătatea socială a procesului civil în cadrul distribuirii justiției: rezolvarea confictelor de interese ce se ivesc în circuitul civil, servind astfel „ca formă specială a influențării sociale și a constrângerii judiciare, la valorificarea în concret a dreptului subiectiv încălcat și, prin aceasta, la restabilirea ordinii de drept tulburate .

Într-un stat de drept justiția ocupă un loc aparte consacrându-se ca un factor hotărâtor al restabilirii ordinii juridice și una dinntre garanțiile proceselor democratice într-o societate civilizată. Situația normală într-o societate democratică o reprezintă realizarea raporturilor juridice de drept substanțial, de regulă, fără intervenția vreunui organ de stat. Se poate observa că, atât în realitatea socială cât și în concepția doctrinei juridice, are întâietate aspectul de conformare, necontencios al raporturilor juridice civile. Astfel, de obicei, regulile de drept sunt respectate iar obligațiile îndeplinite fără necesitatea de a se recurge la constrângere.

În viața socială apar uneori și situații de nesocotire, de multe ori regulile dreptului obiectiv nu sunt respectate, drepturile subiective civile nu sunt satisfăcute ori obligațiile nu sunt îndeplinite astfel încât „atunci când se produc asemenea incidente și când voința titularului dreptului se manifestă pentru a lupta contra lor, dreptul capătă un caracter nou, specific, el devine pretenție” .

Această pretenție trebuie rezolvată și, pe cale de consecință, ordinea circuitului civil va fi restabilită cu ajutorul organelor de stat competente care desfășoară o activitate special reglementată în vederea realizării scopului pentru care dreptul subiectiv a fost recunoscut titluarului său. Aceste organe menționate, potrivit art. 25 din Constituție sunt : „Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege”, curțile de apel, tribunalele și judecătoriile.

Prin urmare, cum este și firesc, în statul nostru de drept nimeni nu-și poate face singur dreptate, titularii drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute având cuprinsă în chiar conținutul acestor drepturi prerogativa de a se adresa în calitate de reclamanți instanței de judecată. Pe de altă parte, accesul la justiție în statul nostru este liber, și consfințit ca drept de sine stătător în Constituția României, potrivit cu care „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi acest drept”.

1.2. Conceptul de jurisdicție.Activitatea de jurisdicție. Actul jurisdicțional

În literatură și jurispridență, conceptul de jurisdicție are mai multe accepțiuni, două dintre acestea fiind relevante în procesul de înfăptuire al justiției în statul de drept

Într-o primă accepțiune, termenul de jurisdicție desemnează puterea de a decide asupra conflictelor apărute între diferite subiecte de drept prin aplicarea legii . S-a remarcat de către un autor de prestigiu că jurisdicția reprezintă „acțiunea legii” în fața autorităților publice specializate în apărarea drepturilor subiective .

Conceptul de jurisdicție vizează - într-o opinie cu un caracter aproape tradițional - prerogativele și autoritatea conferită unor categorii statale în scopul aplicării legii, mai concret, al înfăptuirii justiției. De aceea s-a spus că noțiunea de jurisdicție ca „putere” este insuficientă pentru o calificare corectă a conceptului, ea fiind în realitate o „putere-datorie”. Într-adevăr, judecătorul are nu numai facultatea de a judeca, ci și datoria administrativă de a o face .

Într-o a doua accepțiune jurisdicția desemnează totalitatea organelor prin are statul distribuie justiția .

Pornind de la conținutul art. 21 din Constituție este deosebit de important să precizăm înțelesul noțiunii de justiție.

În literatura și practica judiciară au fost consacrate și alte sensuri ale noțiunii de justiție:

- în sens restrâns prin justiție se înțelege ansamblul instituțiilor prin mijlocirea cărora funcția judiciară se poate exercita : instanțele, magistrații, auxiliarii jusitiției

- cel tehnic, potrivit cu care justiția este o funcție, funcția de a judeca. Sunt însă numeroși autori care atrag atenția asupra faptului că instanțele de judecată au atribuții care exced acestei funcții, existând numeroase cereri soluționate de judecători în cadrul procedurii necontencioase sau în alte materii (de exemplu : procedura declarării judecătorești a dispariției și a morții, adopția, procedura punerii sub interdicție etc).

Activitatea organelor judiciare, desfășurată în vederea rezolvării cauzelor civile este o activitate de jurisdicție, adică puterea de a judeca și de a aplica legea printr-o hotărâre care va fi dusă la îndeplinire, eventual, prin contrângere.

Așadar, conceptul de jurisdicție implică, nu doar rostirea dreptului - iuris/dictio (activitatea de judecată), ci și posibilitatea efectivă de valorificare a celor statuate de judecător prin hotărâre - imperium (executarea silită).

Actele jurisdicționale sunt considerate manifestări de voință prin care un organ cu independență funcțională soluționează, cu putere de lucru judecat, după o procedură bazată pe principiul contradictorialității, litigii juridice, creând, modificând sau desființând drepturi și obligații pentru părți precum și pentru organele de punere în executare.

Pornind de la acest înțeles dat actelor jurisdicționale remarcăm fără dificultate că în sfera lui semantică se circumscrie specificul activității judecătorului.

Judecătorul însă, în activitatea sa, întocmește sau pronunță acte care exced definiției actului jurisdicțional, îmbrăcând o natură mixtă, ceea ce ne determină să punctăm cu claritate trăsăturile actului jurisdicțional:

a) orice act jurisdicțional emană de la un judecător independent și care se supune numai legii;

b) activitatea de jurisdicție se desfășoară cu respectarea riguroasă a formelor și regulilor procedurale prestabilite de lege;

c) soluțiile pronunțate de judecători sunt date cu putere de lucru judecat (relativă sau absolută), prin urmare asupra a ceea ce s-a judecat într-o cauză nu se mai poate reveni, odată ce hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă;

În concluzie, trebuie să reținem că toate actele care emană de la un judecător aflat în exercițiul funțiunii îmbarcă un caracter jurisdicțional, chiar dacă unele dintre ele nu se încadrează în definiția clasică dată actului jurisdicțional, îmbăcând o natură mixtă, fie administrativă, fie contractuală .