Principele lui Machiavelli

Opera lui Niccolo Machiavelli, Principele a fost scris în 1513, în doar câteva săptămâni şi este dedicată lui Lorenyo de Medici Magnificul şi a avut iniţial titlul de De Principatibus.

Încercînd să intre în graţiile lui Lorenzo Magnificul, Machiavelli îi trimite acestuia o scrisoare în care îşi motivează scrierea lucrării Principele. “…nu aş voi să se judece prea mare încredere în sine faptul că un om de condiţie joasă şi umilă îndrăneşte să trateze despre guvernarea principilor şi să dea reguli cu privire la aceasta; căci aşa precum cei care desenează locuri din natură se aşează jos în câmpie spre a putea privi cu atenţie înfăţişarea munţilor şi a înălţimilor, iar pentru a cunoaşte văile se urcă sus pe culmi, tot astfel, pentru a cunoaşte bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuţi principe, după cum pentru a o cunoaşte pe aceea a principilor trebuie să fii om din popor ”.

Autorul, Niccolo Machiavelli, a fost intelectualul cel mai reprezentativ al epocii sale. Umanismul mahiavelian creator de state a deschis o imensă perspectivă. Cunoscând istoria, legile ei, Machiavelli este conştient că numai în cadrul ei real se poate ameliora destinul întregii omeniri, precum şi al omului individual.

Astfel, Principele este un mic tratat care a făcut ocolul lumii şi despre care s-au scris biblioteci întregi. Acest tratat este în realitate o sumă de reguli, de norme, de sfaturi pentru un bun conducător al acelori vremuri “Un Principe nu trebuie să aibă alt ţel, nu trebuie să se gândească la altceva, nu trebuie să înveţe altceva decât războiul, cu regulile şi disciplina lui, pentru că el este singura artă necesară celui care conduce”.

Stilul operelor lui Machiavelli este şi o adevărată bătălie, dusă de către autor împotriva cuvintelor, pentru ordonarea lor într-o arhitectură care poate aminti uneori de caracteristicile prozei latine. În Principele, aceasta luptă cunoaşte supremul său triumf. Sinceritatea pasională care l-a caracterizat în gândire, tentativele reuşite de a nota imediat, de a o transcrie impresia în expresie exactă şi precisă, urmată de viziunea clara, niciodata confuză, a planului unei lucrări, au făcut într-adevăr din Machiavelli un maestru al stilului literar, caracteristic italian, care cu greu va putea să fie vreodată depăşit.

Expunerea clară a faptelor, determinată de riguroasa sa logică, găseşte imediat o formă corespunzătoare, fără atificii, rapidă, nervoasă naturală în marea ei sobrietate.

Om al epocii sale, reprezentant al ideilor contemporane, al nestinsei Renaşteri, Niccolo Machiavelli l-a putut avea model pe Cezar Borgia, figură politică centrală din Cinquecento, simbolul forţei care vrea să domine.

Esenţa cărţii este reprezentată de modul de comportare al principelui cu supuşii şi prietenii săi. În primele unsprezece capitole, se va judeca şi analiza adevărul efectiv, dezvoltându-se celebra teză machiavielliană conform căreia un principe este mai bine să fie temut sau iubit. Niccolo Machiavielli susţine că întrucât “este greu să împaci aceste două lucruri, este mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit ”.

Un alt subiect asupra căruia autorul revine în mai multe capitole şi asupra căruia insista îl reprezintă modurile prin care poţi ajunge principe. Fie că este ereditar, fie ca dintr-un simplu particupar să ajungi principe, fie să fii numit şi susţinut de către una din părţi (armată sau poporul), tema este dezbătută cu lux de amănunte.

În statele ereditare şi care s-au obişnuit cu familia principelui lor, greutăţile întâmpinate în păstrarea lor sunt cu mult mai mici decât în principatele noi, deoarece este de ajuns să nu te îndepărtezi de felul de guvernare al strămoşilor şi să actionezi în acelaşi timp fără grabă şi potrivit nevoilor care se ivesc; aşadar, un principe de acest fel, adică ereditar, dacă este priceput, şi nu numai atât, va putea să-şi păstreze întotdeauna autoritatea, afară de cayul când s-ar ivi cineva neaşteptat şi deosebit de puternic care să i-o răpească.

În ceea ce priveşte principatele noi, în care principele este nou există posibilitatea ca greutăţile pe care le va întâmpina pentru păstrarea lor să fie mai mari sau mai mici, în funcţie de priceperea acestora. Totuşi, după cum susţine şi Niccolo Machiavelli, dacă ar reuşi să devină principe din simplu particular, lucru care presupune fie însuşiri personale, fie însuşiri norocoase reduce mult din respectivele greutăţi. Cu toate acestea, cei care reuşesc să păstreze cel mai mult puterea sunt cei care au fost ajutaţi de împrejurările favorabile.